Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi,
unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
E o bucurie continuă, nu? Nu știu de ce ne chinuim, de ce luptăm, de ce ne încrâncenăm, de ce nu trăim pur și simplu bucuria vieții, dar mai ales a morții.
Nu știu de ce doare când ne părăsesc oamenii din lumea asta. De ce acceptăm fără să o facem, de ce chiar dacă ne bucurăm că durerea lor a luat sfârșit, a noastră abia începe.
De ce culegem clipe de bucurie dăruind numai în ajun de sărbători, când toată viața noastră ar trebui să fie bucurie și dăruire. De ce nu ne evaluăm constant, dacă nu zilnic, măcar la săptămână în puii mei!
Am învățat de niște vreme să fac numai treburi pe care să nu le regret, indiferent că e vorba de o facere de bine sau de o înjurătură.
Anul trecut mi-am dorit să simt Crăciun pentru prima dată după 4 ani și Cerurile s-au sfătuit și au hotărât că e bine să o ia și pe mamaie dincolo tot în Ajun. M-a durut. Se face anul și încă doare. Mă pun în lacrimi colindele românești, mă pun pe gânduri adânci luminițele de sărbătoare.
Am zis și eu că fac o faptă bună și potolesc niște vorbe grele azi, la parastasul lui mamaie și m-am ales cu titulatura de Grinch și ființă rea. Bă, sper și eu că sunt, o sper și o mă declar rea tot timpul ca să țin muritorii la distanță, dar când îți spun persoane dragi că ești o ființă rea ustură până-n măduvă, știi?
Și de unde voiam să fac o faptă bună – pe care tot sper în sinea mea că am făcut-o – am ieșit cam ciufulită.
Mneah, e bine și așa. Taci, că e bine, dacă restul a ieșit bine.
În rest, ascult îngerii dând târcoale bucuriei de sărbători.
Și babele mâncând mămăligă cu pește și usturoi la parastas:
– Ptiu Cetrino, mi-a rămas dinții în mămăliga dă la parastasu tău! Ptiuuuu!… Barim nu erau într-un covrig! Dă, făi fată, un șervețel să-i bag în buzunar, că la ce viteză ai să faci curat p-aci, îmi arunci naibii dinții la gunoi, rămân cu necaz mare!
Și reîncep să ascult colinde românești (am început cu Scoală gazdă din pătuț), că parcă îi văd pe tata și pe mamaie stând de vorbă la o țuică fiartă pe norul lui mamaie, unde tata e în vizită:
– Ia uite-o, bre, pe moaca asta de fii-mea, i s-au înecat corăbiile în Ajun! O luminiță n-a înșirat până acum!
– Mânca-i-aș curișoru ei, taci Costele maică, iese fata și din tristețea asta! Bea repede țuica aia, măicuță, că să răcește și asta e midicament pentru sănătate! Florentina să dăscurcă. Hai, sănătate!
Iubito, nu te uita in gura nimanui. Niciodata nu ii vei putea multumi pe toti, nici macar pe rude.
Restul sunt vorbe spuse in vant de cineva, fara sa se gandeasca ca tu pui la suflet si suferi.
Binele pe care ai vrut sa il faci si l-ai facut ramane. Daca tu esti multumita cu ce ai facut, atat conteaza.
Te imbratisez.
PS. Si mie mi-e dor de povestile tale despre mamaie si ceilalti, despre parastasele ei de pomina si vorbele desucheate.
🙂
Doamne, dar ce dor îmi e mie!
Dumnezeu s-o odihnească! Spiritul ei trăieşte prin voi, iar tu ai reuşit să faci ceva în plus, să-i dai viaţă pe hârtie, prin poveştile tale. Fiecare din noi are asemenea oameni dragi la care le simte lipsa, dar nu toţi reuşim să imortalizăm, să portretizăm persoana de care ne este dor. Mamaie a devenit una dintre personajele mele preferate şi rămâne nu doar în amintirea voastră care aţi cunoscut-o şi aţi iubit-o, ci şi în a noastră care ţi-am citit poveştile şi întâmplările. Eu cred că asemenea lui tanti Raliţa (care a existat în viaţa lui Vlad Muşatescu) şi Mamaie poate deveni chiar mai mult decât un personaj de povestire.