ce voiam să zic?!…

Eu ce să fac, bine… Haştag stau acasă. Cu haştagul ăsta nu prea ai ce să povesteşti, e ca atunci când eşti proaspătă mămică şi nu vorbeşti decât ce lapte haleşte puiul, cum e cu diversificarea bananelor şi sunetele pe care le scoate gângurind şi ţi se pare că a zis tata. Sau ca atunci când n-ai de lucru, gen , eşti la pensie şi vorbeşti cu alţii gen cum ești tu, cam de câte ori s-a căcat moale câinele şi de ce.

Altfel, ce dracului să povesteşti? Câtă pâine poţi să faci? Sau câtă pâine poţi să bagi în tine,  că eu m-am îngrăşat fără să o fac, doar văzând-o.

Al naibii frigider, l-am mai urât eu, dar acum îl urăsc și mai tare. Nush cum dracu se face, dar de câte ori mă uit în el să îl aerisesc singurele chestii expirate sunt salata și ceapa verde… Că n-aș pune și eu de-o salată când mă trezesc noaptea! Nnuuuu, nenică, pun de de sărățele, gogoșele, cârnați sau ce e mai slinos,așa, prin frigider.

Ca să ne înțelegem, frigiderul e la intersecție de drumuri. Că mă duc la budă, la bucătărie, să bag rufe la spălat sau whatever ce, frigiderul e în intersecție. Și restul e …cancan. Am mai încercat eu să mânânc ridichi goale din el, dar în afară de faptul că râgâi după ele ca o porc-femelă, nu ține nimic de foame. Noroc că am unde să mai pun kile pe mine, noroc că mai am rufe mai mari pe care nu le-am donat și pot să le bag la repurtare în scop propriu. N-aș putea să spun că îmi cumpăr rufe ( sau haine, pe înțelesul tuturor) în perioada asta, nu tuturor le merge bine la locul de muncă, așa că pot să îmi permit să spun că nu am cum să îmi cumpăr rufe.

Noroc că nu mai am masă musculară și totul s-a dus în osânza de pe mare-majoritate burtă. Aș putea să joc ping pong pe burtă momentan, în rest, mai am ceva până mă îngraș și în coate ca să iasă un ping-pong perfect rotund.

E greu să fie totul cum e în vremurile noastre, adică upside down. Poate că sunt pensionari care se simt ca peștele în apă uitându-se zilnic pe fereastră/balcon, poate că sunt pușcăriași care la fel, sunt în elementul lor, poate la țară le lipsește doar crâșma, alimentara sau biserica din sat, dar la oraș e greu să fie frunză și soare afară și tu să stai să te întrebi ce dracu cocă mai mâncăm la prânz. Sau dacă iei ceva din șomajul de luna asta. Sau dacă e cazul să îți mai faci planuri pentru anul în curs sau ajunge să-ți dorești să îți știi familia sănătoasă?

E greu să gândești să te păstrezi în limitele graficului de sănătate și să nu ai o părere ștampilată de un expert că dacă faci tu hapciu la telefon, parcă de data asta nu mai merge să te tratezi cu cartofi și spirt la gât, dacă e covid în pizda mă-sii? Mi-au ieşit ochii ca la melc de grijă, cu toate că aveam o răceală de sezon combinată cu astm. Când a început şi natura să înflorească cu toţi alergenii ei, m-am bucurat strănutând la pas. Am făcut declarații pentru bunuri de cumpărat doar ca să văd o magnolie înflorind, măcar din două în trei zile, la distanță de alții. Mie îmi era dragă primăvara, iar primăvara asta am simțit-o chinuită, chinuită și mai urât decât în vremurile poluate.

Am fost la prea puține nunți și la prea multe înmormântări- asta în vreme de democrație, libertate, eclipsă totală de soare , erupție de Eyjaf… vulcanul ăla de din Islanda de-a împărștiat multă cenușă (ce uit eu nume, dar ce nu știu alții despre ce e vorba!), răsturnări de guverne și manifestații pe stradă .Noroc că astă-iarnă am asistat la nunta mea , au zis niște prieteni de-ai lui să fie nuntă, ne-am purtat de parcă ar fi fost, ne-am distrat, dar atunci parcă n-a fost de-ajuns. Acum îmi pare că a fost suficient, că nici n-o să mai fie altceva. Lumea e cu curul în sus, nunțile sunt utopie.

E greu, ce să zic?

Am ieșit într-o zi să căutăm tratamentul pentru astm (am încercat varianta e-mail, dar n-a ținut, farmaciile erau copleșite) și am luat-o la pas, după cum am preconizat în declarație (mai încercaserăm și cu o săptămână în urmă)

Umbla lumea după tratamente de tiroidă și diabet într-o veselie. La un moment dat m-am întrebat în gura mare la ce e bun medicamentul ăla și o tanti s-a băgat cu mine în vorbă.

Parcă îmi era rușine să vorbesc, vorbeam cu fața spre vitrină chiar dacă erau 2 metri între noi.

Mă gândeam cu groază de când n-am mai luat contact cu oamenii, dacă mai știu formulele de binețe, parcă am ajuns să nu mă mai pot uita în ochii lor. Ne ferim unii de alții de parcă am fi veninoși. De unde până acum aveam o stare psihică de fereală, acum am dat de fereală cu acte. De unde râdeau toți de mine că nu mă țin de barele din tramvai pe motiv de bacterii, acum e trend. De unde râdeau de mine că pun masca pe față că sunt răcită, acum e trend.

Tot acum, ce crezi?  nu-mi mai vine mie să mă feresc. Prea văd un pericol pretutindeni! Prea mi se pare că masca e de prisos la cum umblă virusachele ăsta!

În rest nu mai am chef sa vorbesc cu nimeni zile intregi, pur si simplu mi-e silă sa socializez. Nu e vina nimănui, asta simt nevoia să fac. Să fac nimic, adică. Să tac și să nu fac nimic.

Vizavi de relaxare nu mă mai pot uita la filme fără să văd un el şi o ea la bar sau o mulţime la spectacol şi să urle fiecare celulă din sinea mea: COVIDUUU ?? Unde e covidu??

Nu mai pot să văd o bătaie în film fără să îmi dea cu panică, pentru că n-ai mă nene cum să îi spargi falca, nu trebuie să îl atingi, nu înțelegi??? Îl spargi altfel, îl spargi din vorbe, din lasere, dintr-un virus, nu știu, găsește soluții!

La începutul pandemiei am zis că învăț o limbă străină – rahat, nu mai știu nici ce știam vreodată!

Am zis că citesc – încă am cele 3 cărți de dinainte de pandemie începute și neterminate.

Am zis că scriu – n-am scris nimic, abia încropesc articolul ăsta, de trei ori l-am început.

De relație, ce să îți spun? Pe 11 martie i-am spus aproape zemoasă în nas (că nu mai știu dacă aveam și lacrimi) : Am răcit, am muci, ce facem?

M-a luat în brațe și mi-a spus că-și bagă în el de covid și murim împreună, ce dracu să facem??

În timpul ăsta de pandemie a trecut ziua de naștere a nepotului meu, a trecut ziua de naștere a  fiicei mele, nepoata mea s-a mai maturizat absolut  involuntar o tură, am avut și eu fo doo onomastice, a trecut și un Paști si a mai trecut și un grătar de 1 mai . Au trecut toate pe chill, pe #staţiacasă.

Mama e tot 65+ și tot singură, nu mai avem pe nimeni, decât pe noi.

Nici nu mai ştiu să vorbesc cu oameni, dar sper să fie toți oamenii sănătoși.

Nu ştiam nici înainte să mă îmbrac,dar acum aş pleca în pijamale la chioşc după ţigări, pe principiul cine dracu are curaj să se ia de mine, că poate le dau covid stuchindu-i??

Nu știu ce să mai spun decât că : hai, că mâine începe altă lună în contabilitate, iar e foc. Până mai reușesc să schițez două vorbe, îmbrățisări calde, suflet cititor!

P.S. Articolul ăsta e mai dezlânat decât oricând pentru că l-am scris în vreo 3 seri absolut neconsecutive, după cum ți-am zis, nici să scriu nu mai pot. Știu că trebuie să ne adaptăm, dar mie îmi e un pic greu. Mi-aș urla neputința și dorul de fiecare om prin fiecare celulă și simt că nu pot să o fac cum trebuie. Mi-e dor de fiecare și simt doar că vreau să fim toți sănătoși.

Cam asta voiam să zic.