Dacă ieșim din starea de urgență, îmi pare rău, eu m-am obișnuit cu ea. Eu nu mai știu să merg pe stradă, nici în casă nu-mi mai vine să merg, i-aș face semn toaletei să vină către ilustra mea făptură pentru că mie mi-e lene să alerg sprint la ea când mă apucă.
Și n-aș mai ieși afară pentru că oamenii sunt destul de mult timp idioți atunci când nu se prefac că sunt respectuoși. M-am lămurit de asta stând în mare parte la telefon și pe diverse metode de socializare, bă, oamenii când sunt cu capsa pusă sunt idioți. Că or fi copiii cu care petrec timpul ăla după care plângeau până acum că nu-l au, că sunt nevestele cu care nu reușeau să relaționeze, că e lipsa prietenilor cu care ieșeau și care reușeau să îi scoată din starea vai de curul meu ce amar e acasă, că e singurătatea care îi omoară, că șomajul, că guvernul, că lipsa banilor, că lipsa pastilelor de nervi, nu știu nene, dar când văd că se revarsă peste mine o furie de care nu sunt vinovată mie îmi vine să închid telefon, internet, să mă bag în pat și să mă străduiesc să dorm în așa fel încât să uit de toți!
Sunt momente în care nu am cum să fac asta și atunci singura mea reacție este să îmi culc părul sculat de furie de pe ceafă ( la propriu, îl mângîi ca să îl culc, ca la câini) și să răspund frumos, calm, provocărilor sau vorbelor răstite și ușchite și le vorbesc semenilor așa cum cred i-ar plăcea lui Dumnezeu să aibă un enoriaș bun în circumscripție.
Cum ziceam, eu nu mai vreau afară, m–am obișnuit cu covidul, pare ok. Singura mea dorință arzătoare este să merg mult pe jos fără să dau explicații. Atâta m-au stresat scrisorelele de declarații cu unde și în ce zi mă duc, în condițiile în care eu nici mamei nu-i spuneam unde ies afară în copilărie, încât am zis că la ridicarea restricțiilor mă uit pe harta Bucureștiului și mă duc să îmi cumpăr un kil de roșii din colțul diametral opus al hărții. Și mă duc pe jos, ca să simt că sunt vie. O să fie o problemă cu trotuarele, în capitală nu ai 1,5 metri distanță pe aleea dintre blocuri, darămite pe trotuar!
Văd eu! Mă descurc!
În rest, sunt ok acasă, mulțumesc! Am o relație neașteptat de bună cu frigiderul, ne băgăm în seamă ca doi prieteni foarte buni. E o dragoste de nedescris între noi. Mă mai enervează uneori că nu găsesc în el tot ce aș vrea, ca de exemplu azi când mieunam în ușa lui întredeschisă:
– Așa nițică brânză mai e din tot calupul ăla?
Și l-am simțit cum se burzuluiește frigiderește suflându-și aerul către mine încărcat de mirosuri de alimente:
– Ești nebună??! Toată brânza aia e mai mult în tine decât în mine!