Îmi pare bine că am ajuns în era învățării spălatului pe mâini ca să stăm în casă și să vadă oamenii că avem păsăret în București. Ce crezi? Era și înainte, numai că toți eram prea ocupați să le vedem și prea ancorați în trafic să le auzim.
La începutul statului acasă m-am bucurat și eu de ciripitul păsărilor, ca de niște ființe vii, libere, nepurtătoare de viruși omenești. Le mai puneam să mănânce, cum mai făceam în vremurile în care aveam timp să stau pe acasă, pe urmă mi-am adus aminte de ce nu le mai dau mâncare, pentru că în Paștele mamii lor! tot ca găina se cacă și restul păsărilor. Și fac o mizerieeee!
Mai pe urmă am sesizat că am mai mult păsăret pe plafonul balconului decât aveam în alți ani. Înainte se auzeau una, două păsări, acum la cum se tăvălesc acolo se aude ca o gașcă de morse eșuate, frate!
Toate ca toate, dar când am auzit gângurind niște guguștiuci amorezați pe geamul de la cămară, am clacat. Zic ăstia își fac casă, le-a trăsnit de uniune consensuală sub nasul meu! Azi așa, mâine așa, a treia zi n-am mai rezistat preludiului lor și am țipat la ei de pe geamul din bucătărie.
– Hei, ușchiala!
A scos întâi ea capul și s-a uitat câș la mine ca la una cu tupeu. M-am iritat, îți dai seama.
– Da, cu tine vorbesc! Valea de-aici! Mută-te pe-o cracă, fă ceva util!
Nu știu dacă mi-a simțit coada de mătură pe care o aveam pregătită în mână, dar când am strigat a treia oară:
– Valea cu gângureala voastră, altfel jur că vă iau cu mătura!
Băi nenică, nush ce ton de killeriță am avut, dar și-au luat zborul amândoi cu o poftă și un avânt de mi s-a cronicizat astmul când ile-am văzut aplombul. Băi, au zburat de am rămas fără aer și poate n-o să îți vină să crezi, dar încă îmi mai caut inhalatorul!…
Ce-nseamnă, mă, să vezi un zbor tandem! Te lasă fără aer, parol țațo!…
carnea de porumbel e gustoasa 🙂