mâncare de frunze

Mi s-a urât mie de câte ori am zis că nu îmi place să pierd timpul gătind. Mă apucă atât de rar câte un chef de bucătăreală, de ai putea să pui cruce roșie în calendar atunci când o fac, nu cred că depășeșsc sărbătorile creștine într-un an.

Pe vremea pandemiei – adică până acum câteva zile, că după cum iese lumea afară pare că ne-am vindecat de un virus care pare multora că e imaginar – bucătăreala mi-a adus aminte de copilărie. Aveam camere imaginare formate din pietre pe post de uși, puse pe bucăți de preșuri diferite pe-afară și ne jucam de-a asta e casa mea, până aici e casa ta, aici începe bucătăria mea. Când intram fiecare în casa lui foloseam o cheie imaginară și spuneam cui-cui casa! Adică să fie clar că am intrat în casă, am încuiat-o și nu intră nimeni decât dacă sună sau ciocăne la ușa imaginară.

În bucătării aveam niște tigăi făcute din cutii de conserve aruncate de mamele gospodine și nedezinfectate de nimeni, tocam în ele frunze cu cioburile pe care le găseam pe drum, foloseam apă de chiuvetă în tigăille alea și ziceam că facem de mâncare.

Atunci ne jucam de-a bucătăria imaginară într-o lume reală.

Acum am senzația că lumea e ireală, iar bucătăria foaaaarte pe bune! Și dacă în copilărie îmi placea să toc frunze, acum mi-e urât de tocat orice, de spălat și gătit în tigăi de tefal, mi-e urât de vase de orice fel, de mâncare bună care te face cât geamadura, dar mi-e dor de copilărie.

Și revenind la vremea asta ireală pe care o trăim, acum pe bune: ce dracu are toată lumea asta de nu se mai păzește, mă??!