Măi n-aș fi vrut să scriu nimic, pentru că ba-mi venea, ba nu-mi venea, dar dacă veștile proaste se aliniază cursiv pe lângă veștile bune, pe lângă în sfârșit există viață și pe lângă ne mișcăm în pandemie, am zis că dă-o naibii de treabă, că belele se țin câte două pe zi sau câte una în câte trei zile cursiv.
Și dacă tot ne-am hotărât să scoatem ochiul la lumină zic să (ne!) mai și surâdem, în cazul de față de mine. (am simțit la faza asta un suflecat de mâneci de genul, aha, urmează un foileton de-al ei!
Ho, că nu e. Viața încă e aglomerată și munca la fel, nu mi-a trecut acreala din starea de urgență, deci nu știu dacă prologul ajunge la epilog, jur!)
Așaaaa…
S-a scos mă treaba aia cu scrierea lui î în loc de â sau a rămas la stadiul de gluma aia de 1 aprilie? Întrebam asta ca să înțelegi cât de activă sunt în viața socială. 🙂
Am plecat la Hunedoara cu soră-mea și nepoții în vacanță, pentru că e drumul lung și pentru că jumătatea mea bună a zis că nu putem să îi lăsăm singuri atâta drum, trebuie să ne chinuim împreună, iar mama nepoților mei, oricât ar fi de mamă, are nevoie de susținere și suntem singurii pe lumea asta care am putea să i-o dăm, așaaa… praf cum suntem.
Înainte de asta…
Știi care e cel mai bun moment să afli că ți-ai pierdut undeva tot rucsacul plin cu acte personale? Îți spun eu: când vii obosit de la drum serios și după ce cauți vreo juma de oră loc de parcare pe lângă casă. Parchezi în sfârșit, te dai jos și vezi că îți lipsește prelungirea mâinii, aia care zice că ai identitate, că ai voie să îți faci cumpărături fără să îți lași nădragii amanet, aia care zice că ai voie să șofezi sau să îți iei tratamente reduse cu 10% pentru boli speciale. Băi deci când am văzut că nu am tot rucsacul, m-am albit și m-am gândit cât timp și câți bani or să îmi ia toate astea în condițiile în care numai pentru cartea de identitate am așteptat după Evidența Populației toată zodia vărsător din anul curent ca să mi-l dea. Și numai pentru un amărât de card pentru circulat pe mijloace de transport am dat vreo 5 lei când l-am pierdut pe ultimul.
Acuma… îmi dădea daună și ideea că eu portofele n-am pierdut decât o dată, dar era în fața blocului pe alee, l-am recuperat rapid, ori acum făcusem jde kilometri și de opriri în ziua aia! Adică umbrele sau eșarfe de la gât am pierdut în mod frecvent, câțiva ani am avut un cult pentru asta, era umbrela și ieșeala, cu eșarfele la fel, puteau să fie pulovere de fulare, dispăreau în tramvai de la gâtul meu!
Dar toate actele deodată??
Jumătatea mea bună și constructivă m-a întrebat calm unde cred că l-am pierdut? Și în timp ce mă uitam la el că e omul care își lasă telefonul pe mașină și pleacă, apoi se sună să îi răspundă cineva și să și-l recupereze și da, și eu am l-am întrebat atunci la fel de calm unde poate să fie, acum era vorba despre mine și îmi făceam procese serioase de conștiință pentru că eu sunt o ființă organizată (mai puțin partea cu umbrele și eșarfe)
Uitându-mă lung în privirea lui calmă, mi-am adus aminte totuși că s-ar putea să îl fi uitat la venirea în București unde am luat o gustare pentru că știam că avem frigiderul gol, asta însemna mult timp dus și întors pentru recuperare, dar i-a sunat el și era acolo și long story short l-am recuperat- ca să nu mai stau să povestesc toată noaptea, că mâine iar e zi de muncă!
Doamne, ce m-am bucurat că am toate actele în mână și m-am bucurat râzând cu gura până la urechi până în momentul în care am ajuns la momentul în care a trebuit să caut iar loc de parcare pe lângă casă! Aproape în lacrimi eram de “bucurie”!
Încă mai simt bucuria aia, dar mă abțin că n-am șervețele pe lângă mine.