Foarte posibil să fi trecut pragul vârstei la care mă durea-n brişcă dacă mor maine. Altfel nu ştiu de ce aş gândi aşa. Când eşti tânăr, habar n-ai ca totul se poate termina într-o secundă, iar dacă eşti pus în faţa faptului, ai replica aia măreaţă „ ei, şi ce?”
Cum spuneam… văd că oamenii din ce înaintează în vârstă, din aia mai vor sa trăiască. Iniţial am crezut că e vina copiilor, pe urmă a nepoţilor, că de mila lor nu vrei sa mori, dar cred ca într-un mare procent intervine egoismul…disperarea sa mai respiri un pic.
Nu. Poate greşesc. Am luat-o pe arătură, în final fiecare îşi ştie motivele pentru care se agaţă de viaţa şi foarte bine face! Până la urmă nu ştiu dacă avem mai multe vieţi, dar cu certitudine că o avem pe asta.
Dar când nu mai poţi? Când boala sau bătrâneţea te pun la pat, la mila cui? A celor dragi, fireşte…Sunt de acord să tragi cu disperare de viaţă, dar când devii o povară pe termen nelimitat – nu doctorii , ci tu! Pentru ca tu ştii cel mai bine! – de ce să chinui şi pe alţii…
Am crezut că sunt o anomalie că gândesc aşa. L-am auzit însă pe tatăl meu spunând acelaşi lucru…
… o fi genetică gândirea asta ?
Uf, si eu am aceeasi teorie. Si stiu ca suna cam nazist, de aia nu o prea impartasesc. Nu prea imi surade ideea de a purta pampers (ce trebuie schimbat de copiii mei, cel mai probabil) sau a fi pe capul cuiva ani de-a randul