apus de soare

Plec de la muncă ruptă de oboseală. Am cearcăne adânci, ca de om fără viaţă. Mă târăsc spre casă. Până şi părul strâns într-o coadă de cal s-a pleoştit dezolat într-o coadă de mârţoagă.

În virtutea obişnuinţei întreb copila : „Ţi-ai făcut temele ?”. Ea ciripeşte voioasă „Da, dar mai am două exerciţii la algebră, am trecut la capitolul ( … ).”

Privesc prin ea fără s-o aud. „Doamne, ce fată mare am! Când creşte şi eu n-am timp să observ?”

Gândul se rupe oripilat auzind întrebarea ei : „Pot să ies afară şi să facem mai pe seară exerciţiile alea amândouă?”
„Da,” răspund repede, ca să tacă.
Tace. Fuge afară.

Bine că face mama mâncare. Mare noroc am ! Ca de obicei, nu-mi place invenţia ei de azi, arată şi miroase a mâncare dulce. Oftez şi mă uit după uscături, o masă frugală ceva … şi-aşa e târziu.

Masa frugală profită de lipsa conştientului meu blocat între două lumi şi se transformă într-un monstru de cină.

Zac neputincioasă. Sunt atât de plină de nici nu pot să râgâi. Practic n-am lăsat nici o bulă de aer neastupată.

Mă uit la apusul de soare pe geamul de la balcon. „Aşa de murdar e un apus de soare ?”
Icnesc din şosete în timp ce fac efortul să mă ridic să verific.
„ Mda… ar trebui să şterg geamul ăsta. Să-l şterg azi ? N-am când altă-dată! … Cu burta plină ?! Mi-e rău ! …Ce mi-o fi trebuit să mănânc atât ?!”

Decizia mă macină în timp ce păşesc de colo-colo pe balcon cu palmele sprijinite de rinichi, aidoma unei gravide care aşteaptă să nască… Mă las îmbrobodită de propriile îndemnuri: „Hai, hai că poţi ! Dacă ai reuşit să te ridici de jos, eşti fată mare, ce reprezintă 6 mp de geamuri la valoarea ta ?! Fâş-fâş şi le-ai dat gata ! ”

Plec învinsă de propria mea persoană, să-mi caut ustensilele de spălat geamuri.