Ştii zilele când te uiţi în oglindă şi-ţi vine s-o spargi? Când ţi se pare că eşti cel mai singur om de pe pământ, că arăţi oribil, că eşti o mare nulitate?
Când parcă ai lucrat degeaba, că nu se vede nimic…şi-ai dăruit fără să ceri nici măcar recunoştinţă şi acum a dispărut tot farmecul faptului frumos…
Când parcă toţi apropiaţii cu care-ai râs şi-ai plâns şi la care ţii, ai vrea acum să nu mai fie, că nu vezi decât o cortină neagră între tine şi ei.
Cum pot să nu te înţeleagă?! E-adevărat că nu pricepi nici tu cum ai ajuns singur, în beznă, dar chiar dacă! Ar putea să facă un efort, sau să tacă!
Da, să tacă…
Cum de vorbeşte toată lumea atât de tare în jur?…e-atâta forfotă şi o zarvă de lumini epileptice de-ţi vine să laşi tot şi să-ţi iei câmpii, să nu mai vezi decât nimic pustiu !
Şi fugi !!!
Dar, stai!! Stai puţin…
Respiră suflete…
E doar o zi apăsătoare.