primele zile de înot

By | 2012-11-27

În fiecare vară îmi dădea tata câteva lecţii teoretice de înot în bazinele mici ale ştrandurilor, pe care le exemplifica tăind apa bazinului cu mâinile, apoi mă ţinea să dau de câteva ori din mâini şi când îmi dădea drumul coboram cu graţia unui topor către fundul apei.

– Tată, vreau la apă mare ! Aici ştiu că pot să pun picioarele jos !

– Nu-nu! Înveţi bine aici şi pe urmă trecem la apă mare.

 

Din când în când fugea să tragă un plonjon de rachetă în apă adâncă, după care nu-l mai vedeam un timp şi îl căutam cu privirea pe distanţa apei, unde-i apărea capul şi înota mulţumit.

Maaaaamă, ce mă enerva !

Şi-atunci mă ambiţionam să înot şi eu în limbricul ăla de bazin, dădeam de două ori din mâini şi a treia oară puneam picioarele jos.

 

Eram în concediu la Sovata, pe Lacul Ursu, într-un bazin, fireşte ! Deja nu mă mai străduiam, ci urmăream oamenii plutind pe lacul sărat. Auzeam că „apa asta te ţine degeaba” şi vedeam oamenii înotând cu mişcări rare, leneşe.

Fierbea inima în mine de nervi.

 

La un moment dat o femeie supra-ultra-ponderală cu pălărie de soare pe cap a intrat în apa lacului. Îmi era teamă că e prea mare, o să se înece, deja mă uitam după ajutor în jur. Când colo, a început să înoate veselă.

Gata ! Pân’aici !

Am văzut că tata era hăt departe să cumpere de-ale gurii, mama şi soră-mea se jucau la soare şi, în timp ce toată lumea era ocupată să admire peisajele din jur şi salinitatea apei din lac, m-am furişat din bazin şi am coborât câteva trepte în lac.

 

Înotam ca un câine căruia nu-i place apa, cu botul sus şi lopătând în disperare mai mult pe labele din faţă. Vedeam că aş putea ajunge la marginea de lemn din dreapta, dar parcă înaintam pe loc , iar  senzaţia de fericire nebună de a fi în sfârşit în apă adâncă a început să ia treptat forma unei lupte pe viaţă şi pe moarte.

 

Între timp, mama a văzut unde sunt, a strigat la tata, tata a lăsat mâncarea pe jos şi-a rupt-o la fugă după copilul nebun care se ambala pe loc.

Înota la distanţă de un  metru de mine şi-mi spunea:

– Respiră !

„Ah, da, parcă n-am mai făcut de mult exerciţiul ăsta!”

– Întinde mâinile în faţă. Ridică fundul.

„Să mă duc cu capu-n apă ?!”

– Ridică-l ! Aşa. Fă ca mine. Respiră. Mâinile ! Bravo. Hai să înotăm spre margine. Respiră !!

 

Înotasem câţiva metri de lac. Bubuitul inimii îmi spărgea tâmplele, dar aveam o privire victorioasă şi un rânjet pe care tata mi-a spus când m-am făcut mai mare că mi l-ar fi şters bucuros cu un dos de palmă la ce emoţii i-am dat.

Nu m-am oprit. Am lopătat toată ziua, iar tata a trebuit să mă scoată cu ameninţări din apă ca să mănânc sau să mă odihnesc.

Noaptea am petrecut-o înotând în somn.

A doua zi l-am rugat pe tata să mă lase singură în apă.

– Pe lângă margine, da ?

– Da.

 

Vedeam că oamenii străbat lacul înot pe diagonală, fac popas în celălat colţ unde era o stâncă de sare, sau cel puţin aşa părea, după care se întorceau.

„Şi eu pe lângă margine, ha ? Când apa asta te ţine degeaba ?! ”

Am înotat cuminte pe margine până am câştigat încrederea tatălui, care-a plecat să cumpere câteva beri şi ţuşti ! spre centrul lacului.

Simţeam că pot. Adoram senzaţia de libertate din apă, plăcerea de a controla corpul să stea la suprafaţa apei, îmi plăcea apa ! (încă îmi place, cu condiţia să nu-mi îngheţe inima de frig în ea )

 

La mijlocul lacului deja respiram chinuit, ca un om după o boală lungă. În faţa mea, un bătrânel cu o chelie bronzată în vârful părului său alb stătea în mijlocul lacului şi m-a întrebat de la distanţă:

– Abia ai învăţat să înoţi, nu-i aşa ?

– Îhm… am îngăimat, pentru că dacă aş fi articulat litere aş fi murit pe loc.

– Vino aici, în locul meu, e o buturugă de copac pe care poţi sta să te odihneşti.

„Salvarea !”

 

M-am aşezat sfârşită în locul bătrânelului respirând sacadat.

– Unde-s părinţii tăi ?

Am ochit locul din care plecasem:

– Ăla care face ca o maimuţă pe margine e tata.

Omul a râs şi a început să-i facă semne tatălui meu că sunt ok, să stea liniştit, apoi mi-a spus:

– Când te simţi în stare, mergem înapoi.

A început să-mi tremure bărbia, semn că-mi venea să trag un plâns straşnic !

– Ce-ai păţit ?

– Eu vreau să traversez lacul !

– Când ai învăţat să înoţi ?

– Ieri (am văzut un început de zâmbet în colţul gurii lui şi am adăugat într-un suflet: ) Dar ieri am înotat toată ziua !

 

I-a făcut semne tatălui meu că mergem în celălalt capăt şi ne întoarcem. Lacul era îngădit, n-avea pe unde să fugă cu mine (iar la vremea aia nu se furau copii ), aşa că tata a fost de acord şi s-a liniştit făcând ture calme pe marginea de vreo 10 m pe care stătea – cam 5 secunde dus, 5 întors.

Când am ajuns la destinaţie, tata îşi trăsese o bere lângă el pe care după puţin timp n-am mai văzut-o, o topise instant. Simţeam săgeţile lui de furie pe toată suprafaţa lacului.

Stând aşa sub mulţimea de copaci din jur mă cam luase frigul, iar felinarele începuseră să curgă de-atâta sărătură inhalată. Bătrânelul care mă lăuda altor oameni din preajmă de zmeu curajos ce sunt, s-a întors spre mine:

– Tatăl tău ştie să înoate ?

– A fost salvamar în tinereţe.

– Frumos. Nu înţelegeam de ce n-a venit după tine.

– Am avut grijă să mă vadă târziu.

– Hahaha…. Ooooof, ce copil ! Să vezi ce bătaie-ţi iei acum !

 

Am oftat:

– Era bine dacă mă bătea, dar el doar se supără pe mine şi doare foarte tare.

– Aşa şi trebuie. Acum că ţi-ai văzut visul cu ochii, eu zic să ne întoarcem ca să te mai încălzeşti niţel şi să potoleşti dârdâiala asta.

– Biiiine…

….

– Altă dată spune-mi şi mie când ai idei de-astea măreţe. Poate n-o să-ţi vină să crezi, dar e posibil să fiu de acord.

M-a cuprins o bâzâială vinovată:

– M-ai ţinut până la 12 ani în bazine de copii ! Erai tu de acord să traversăm lacul ?

Şi-a scărpinat gânditor barba care se iţea după câteva zile de neras.

– Mda….poţi să ştii ?… În fine…Traversăm mâine amândoi ?

– Daaaa !

– Dar întâi înveţi să faci pluta şi să calci apa, n-am chef de surprize pe lac, da ?

– Da.

……..

Avantajul de a avea un blog este că eşti primul la tribună.

Acum urmaţi voi…

0 thoughts on “primele zile de înot

  1. Kenshin

    Buna

    Te citesc de ceva timp dar e primul meu comentariu 😉

    Sovata…lacul Ursu…ce amintiri… In primele zile dupa deschiderea lacului, la un metru adancime, apa frigea. Nu puteai sta drept, hehe. Zilele alea, pana se racea un pic, preferam lacul Alunis

    Reply
  2. Roxana

    Am şi eu amintiri de pe vremea când tatăl meu m-a învăţat să înot, dar cea mai mare nefăcută s-a întâmplat pe vremea când încă eram cu colacul. Ne-am avântat vitejeşte cu o prietenă care, ca şi tine, abia învăţase să înoate în largul mării. Fiind multă lume le-a luat ceva alor noştri să ne depisteze unde eram. Ne trăgea apa tot mai în larg. Prietena mea obosise şi se ţinea de colacul meu. Tatăl ei a venit, a luat-o şi mi-a spus că vine şi după mine (tata avea dublă pneumonie, plecase pe răspundere proprie din spital şi nu putea să intre in apă – dar ne-am dus la mare că aveam biletele cumpărate). Tata, mama se agitau pe mal. Tata era gata, gata să intre după mine. A durat o veşnicie până ce nenea Puiu s-a întors, timp în care am constatat că colacul se dezumflă. Am începtul să mă agit, să dau din picioare şi măini. Cred că a fost primul călcat al apei din viaţa mea. După aceea m-am hotărât să învăţ să înot nu să mă bazez pe tot felul de plasticuri care nu ştii când se sparg şi te lasă la greu. Acum, că tot sunt cât marea (sau cât mamaie) pot să stau liniştită pe suprafaţa apei că n-am nici un stres. Nu pot în schimb să mă afund cu nici un chip. Cred că este singurul avantaj al obezităţii – grăsimea te ţine (mai mult decât sarea) la suprafaţă.

    Reply
    1. mixy Post author

      omg ! la mare ?! păi acolo mi-e frică și acum când nu mai sunt stăpână pe curenții care circulă pe la picioare !!
      Mama te contrazice la faza cu grăsimea. Știe ea precis că nu plutește moka 🙂

      Reply
  3. Rolling Ideas

    Eu n-am avut aventuri din astea: am invatat organizat si cuminte cu un profesor de inot, in bazin.
    Ah, ce-am ratat, as fi putut scrie si eu un articol grozav 🙁

    Reply
  4. vienela

    Cate amintiri mi-ai trezit, legate de inot… Cred ca voi mai povesti si eu pe blog…, cu link spre tine, bine-nteles. 😉
    Roxana, nu stiu daca stiintific este adevarat, dar eu, scandura fiind, nu sunt capabila sa fac pluta, spre deosebire de mama mea, care era cat sifonierul cand era sanatoasa si plutea ca o frunza pe apa.

    Reply
    1. mixy Post author

      adevărul e că e greu să faci pluta când ești scândură… 🙂
      Mai nou, am început să nu mai sufăr apa care îmi intră în urechi, dar vaaai, mi s-a făcut un dor de bălăceală !

      Reply

Leave a Reply to vienela Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *