mamaie, la înmormântarea lui Vasile

By | 2013-01-18

Finalul priveghiurilor lui…
nu numai de dragul vostru, ci pentru că Vasile este unul dintre puţinii oameni din popor, care rămân în memoria unui sat prin felul lor minunat de a fi.

De dimineaţă mă uitam la casa netencuită bine a omului care murise, care lăsase în urmă o văduvă, doi băieţi şi două fete, toţi buni de muncă dar fără serviciu şi o nepoată care abia făcuse 1 an.
Trecea satul pe lângă noi şi ne căuta de vorbă, noi fiind neamurile de la Bucureşti.
Un sat uitat de lume, un sat amărât în care singurii oameni cu bani erau primarul şi unul care avea cârciuma şi pluguri de arat, şi în care doar bărbaţii mai făceau naveta prin alte localităţi, să lucreze în construcţii.

Oamenii încă ieşeau de la Vasile şi nu credeau. Nici noi. Când ne povestea greutăţi prin care trecuse, parcă nu era nimic. Dacă ar fi fost ştiri spuse la televizor ar fi fost oribile, dar el când le povestea… parcă n-ar fi fost nimic grav. A fost. S-a dus.
I-am cunoscut prea puţin familia şi deloc acest sat în care trăia. Dar pe el, ori de câte ori l-am văzut a fost bucurie. A fost singurul om cu care am reuşit să dansez până am rămas fără respiraţie. De fapt ăsta a fost primul gând al meu când a murit: “Eu cu cine mai dansez la petreceri ?!”
Şi oamenii ăştia spuneau acelaşi lucru. Unde era el, era bine. Se bea, se mânca, dansa şi chiuia. Şi s-a dus într-o juma’ de oră de-a lăsat tot satul fără grai.

L-au ţinut în pat, pentru că n-ar fi încăput pe o masă. L-au ţinut pe pătură pentru că n-ar fi încăput în coşciugul făcut la viteză, de comandă, pe uşă. Vasile era un om mai mare ca uşa.

Priveam în gol tencuiala neterminată a casei lui, când mi-a întrerupt Mixu profunzimea gândirii:
– E într-adevăr nemaipomenit zidul ăsta!
Am surâs cu tristeţe:
– Mă gândeam…
– La ce ?
– La cât de ieftin a scăpat Vasile de viaţa asta şi câtă lume îşi va aduce aminte de el…Pe undeva, sunt geloasă pe el.
Ca să mă scoată din ale mele, m-a întrebat unde-i mamaie, că nu mai avem cafea.

Ştiam că mamaie îşi face de lucru enervând femeile din curte : „ aia nu e bine aşa”, „ dar de ce pui aia aşa?”, dar ca să nu mă mai vadă ţintuind zidul în priviri, am zis că merg s-o caut.
Mamaie, nicăieri.

Lângă Vasile urla o cumnată de-a lui: „Cumnăţeluleeee?… Cui ne laşi cumnateeeeee???… Vasileeeeee!!!…” de se făcea geaca creaţă pe om.
Pe scaune, mai multe babe, printre care şi mamaie, asistau cuminţi la show-ul cumnatei.
M-am dus şoptind la urechea lui mamaie: „Ce faci, bre, aici ?!”
-Şşşşt ! Aştept rândul.
M-am trezit ţipând:
– Ce faci ?!?!?
Mamaie m-a luat de mână:
– Aoleo, tare fraieră eşti ! Hai afară !

După ce-am ieşit, m-a lămurit :
– Ce vrei, mă fată, să ţipăm acu’ toate odată ? Ţipăm şi noi pe rând, că rămânem fără voce…
O, Doamne ! M-am hlizit ca prostu’, că iar nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Cum dracu’ să aştepţi rându’ la bocit ?!?
Apoi mi-am adus aminte:
– Mamaie… unde fac şi eu nişte cafea? Astea nu ştiu ce trebăluiesc pe-aici, dar parcă aleargă toate ca nişte curci bete, nu se vede nimic concret.
– Aaaa, taci, că te descurc eu ! Hai la vecina !

– Mamaie, suntem la Vasile, ştii ? Ce vecină visezi ?
– M-am împrietenit cu ea aseară, taci din gură şi hai cu mine.

Am mers.
Când am ajuns la vecina, o femeie foarte cumsecade, ne-a invitat înăuntru binevoitoare.
Numai că mamaie nu încăpea pe uşa vecinei nici cruciş nici curmeziş şi după ce i-am dat un brânci ca să şteargă bine pragurile uşii să ajungă în hol, a trebuit să-i mai dau unul ca să intre în cameră. Mamaie a întrebat-o cu năduf pe vecina:
– Ce dracu mâncaţi, fă maică, de încăpeţi pe uşile astea ?!

Au râs toţi ai casei spunând că dacă a încăput Vasile pe uşile alea, trebuie să intre şi mamaie.
Oameni primitori, i-a distrat mamaie pe toţi până am făcut cafeaua, am mai băgat şi eu două-trei vorbe la locul lor ca să fie treaba-treabă, apoi am mulţumit frumos şi am plecat rămânând prieteni. Fireşte că am scos întâi cafeaua ca să n-o vărs şi-abia apoi pe mamaie, pentru că noilor prieteni nu le venea să îi dea brânciuri bătrânei mele, aşa că mi-a rămas plăcuta sarcină să mă înfig cu avânt şi fără ruşine cu umărul în umerii ei.

Mixu şi mama s-au bucurat când au văzut cafeaua.
După ce-am inhalat vreo 2 ţigări, am plecat să văd ce tâmpenii mai face mamaie. Am găsit-o într-o cameră plină de oameni, nu ştiu ce le spunea, dar râdeau ăia de-şi strâmbau fălcile. Cum am iţit capul pe uşă, mamaie a declarat:
– Aha ! Uite, ea e nepoata mea, mânca-o-ar mamaia pe ea ! E ochii mei din cap, cu mine seamănă aşa rea şi bună de gură !

Simt reflectoarele asmuţindu-se hămesite asupra mea şi mă fâstâcesc:
– Ce faci, mamaie, iar te ţii de bancuri ?
– Uite, le mai povestesc la oamenii ăştia să le mai treacă de supărare, că de supărări tot s-avem parte ! Ia zi, te-nvăţ să jeleşti ?
– Iar începi ?!
– Făi, maică, în tine-i baza ! Trebuie să mă jelească cineva şi pe mine !
– Hai, bre, lasă-mă, că nu ştiu eu să pun cuvinte aşa, ca matale !
– Aaaaa… aşa prost te lauzi ? I-auzi aici, îţi inventez eu câteva : “mămăica mea…. cum mai veneam eu la tineeeee!…”
– Şi nu-mi făceai o gogoaşă ! Hai, bre, lasă-mă cu jelitu’, matale să zici mersi dacă plâng !

Mamaie se adresează adunării trecând destul de simplu peste faptul că nu mi-a făcut gogoşi:
– Alte vremuri, maică !… Ăştia de la Bucureşti nimic nu ştie ! Nu vă uitaţi că-i aşa, e ea rea, da’ are suflet mare ! Şi fata ei e o minunăţie !
– Fata ei ?
Da, fantastic, arăt ca o copilă şi am copil ! Haha ! Ce să zic !

– Da, maică, are o fetiţă, şi pe la 5 ani când a adus-o tac-su la mine la spital a pus mâna pe mine şi mi-a zis „mamaie, când pun eu mâna pe tine, matale te faci bine!” Şi nu zici că a doua zi m-am ridicat din pat după 8 luni zăcută ?
Adevărul e că la 5 ani fata mea avea senzaţia că posedă calităţi bioenergetice, unde punea ea mâna punea şi Dumnezeu mila, iar mamaie cred că se săturase de stat în pat după cancerul de colon, altfel nu înţeleg de ce s-a sculat. Da’… revenind: de ce trebuie să ştie toată lumea ?! Taman acum ?

Mamaie vede că-mi stă-n gât discursul ei şi schimbă bobu’:
– Ce fac femeile alea afară ?
– Îmbracă coşciugul…
– Aaaa…. ajută-mă să mă ridic, iar face alea prostii p-acolo !

Am ieşit.
Afară nu i-a tăcut clanţa:
– De ce umpleţi perna cu paie ?
– Îi trebuie pernă, bre…
– Puneţi o pernă-pernă, cum culcaţi băiatul pe pernă de paie ?!
E atât de roşie în fălci încât încerc să o calmnez:
– Lasă-le bre, dacă aşa e datina pe-aici…
– Ce datină ? Băiatu’ e al meu, nu e de datină !
Şoptesc încet:
– Mamaie, faci circ degeaba. Vasile a stat cu satul ăsta, nu cu noi, şi în nici un caz cu matale. Lasă-i să facă aşa cum ştiu ei. Una e să-ţi asculte părerile că eşti bătrână, alta e să le impui. Până la urmă noi suntem străini printre ei…
– Da, făi maică, ai şi tu dreptate…
Nici nu se întoarce bine spre femei, că iar începe:
– Pătura aia de ce o pui acolo ?! Nu aşa se pune !
Of, mamaie, of !

Le las să se certe lăsându-le vorbă să mă cheme s-o iau de acolo când se satură de garagaţa ei.
Stăteam de taină cu Mixu şi câţiva săteni pe lângă maşină şi, lucru curios, tuturor li se părea o mascaradă înmormântarea asta, participau şi nu credeau, şi apare mamaie târşa-târşa cu o bătrânică subţirică lângă ea:
– Hai repede să luăm brânză de la fata asta ! Toată lumea o laudă !

Noi am început: “Stai, bre, că trebuie să-l scoată ! Acum ţi-ai găsit ?”
Ea, nimic !
– Dacă vreţi să crăpaţi azi ceva în maţe faceţi cum vă spun eu, că muşcau alea carnea din varză din ceaunele de pomană să vadă dacă e făcută şi o aruncau înapoi. Mâncaţi mâncarea aia ?!
Ne-a convins.

Am luat brânză. Cum ne-am întors:
– Ajută-mă repede, că gata, îl scoate ! Uite, a pregătit căruţa !
O duc de braţ în curte şi rămân cu ochii mari, văzându-l pe Vasile scos din casă pe braţe, în pătură. Toate femeile care jelesc n-au nicio lacrimă, pare că lacrimile care-mi ţâşnesc ar trebui să le pitesc cumva şi nu-mi iese neam. Mamaie mă vede şi-mi spune:
– Dă bastonul ăla, că n-am nevoie de tine, fugi repede şi vezi de mă-ta să nu-i vie rău !

Plec cu lacrimile cât pumnul. Da, mamaie e un zdrahon de femeie care gândeşte practic.
O găsesc pe mama câţiva paşi mai încolo la fel de răvăşită. O iau de braţ să plecăm de lângă priveliştea asta şi-abia-abia se lasă dusă. O droghez cu ce ne aducem aminte amândouă că ar mai putea să ia.

O las la maşină şi mă întorc la mamaie, care boceşte cu alte câteva femei lângă coşciug. La ele nu se vede nicio lacrimă, dar mie mi-ar trebui un prosop să şterg toţi mucii şi lacrimile care mi se iscă la această privelişte . Mamaie mă vede, se opreşte din bocit şi-mi şopteşte:
– E bine mă-ta ?
– Da, mamaie …
– Hai, du-mă la maşină, să-l ducem la biserică…

O iau de acolo încremenită de felul în care trece peste durere şi-i duce grija mamei să fie bine. Deja mă întreb dacă o doare pe undeva. E obosită, şi cât stăm la biserică aţipeşte de câteva ori, timp în care eu şi mama abia mai respirăm luându-ne rămas bun.

Batista ieftină cu bănuţ în colţ nu-şi face bine treaba, pentru că am dâre-dâre pe faţă de lacrimi şi de câte ori suflu mucii, alunecă şi zboară spre oricine ar sta înaintea mea. Îmi cer scuze şi mai suflu mucii şi în cealaltă parte, să-i mai stropesc şi pe alţii.

Mixu mă trage spre maşină:
– Hai să le ducem pe fete acasă! Una doarme, alta-i praf, iar ţie n-am decât să-ţi dau puloverul să absobi toată zeama aia de pe faţă…

Pe drum, brânza ni se pare unt de bună ce e.
Mamaie molfăie obosită:
– Pfuuu! Dacă faci un pui de mămăligă lângă ea, la casa sufletului merge ! Ia uite ce brânză bună are ăştia din satul lu’ Vasile, Dumnezeu să-l ierte, că veni vorba ! Muri de tânăr!… Hai, mă ! Nu mai vreţi ?! O mănânc pe toată !

Abia acasă ne dăm seama ce gust de iască are brânza aia.

0 thoughts on “mamaie, la înmormântarea lui Vasile

  1. Alex

    Doamna, apucati-va de scris. Eu cumpar cartea de acum.

    Reply
    1. Mihaela A.

      Buna ziua,

      va citesc blogul cam din octombrie anul trecut (atunci v-am descoperit, cred ca de la Hapi). Scrieti cu mult har si suflet. Multa lume trece prin bucurii si suferinte insa, putini sunt cei care pot sa o transmita prin scris atat de duios, sincer si rascolitor. Va doresc multa sanatate si iubire!

      Daca va hotarati sa scrieti o carte ma abonez deja la ea. Ba chiar vreau mai multe exemplare, sa pot face cadouri prietenilor dragi! Dumnezeu sa-l ierte pe unchiul dumneavoastra (am citit si celelalte episoade) si sa-i dea lui “mamaie” viata lunga si batraneti usoare!

      Cu drag,
      Mihaela

      Reply
      1. Hapi

        Mixy , te urasc. Doar in cazul in care Mihaela comenteaza doar la tine si la mine nu spune nimic 😉
        Articolul il citesc numai dupa ce postez acest comentariu :)))

        Reply
        1. mixy Post author

          nu-i nimic, mă bucur mult că mă urăşti 😉 Mihaela A. ! scrie la mine !!!

          Reply
    2. mixy Post author

      @ Alex, și dacă nu-ți va plăcea subiectul ?
      @Mihaela – mulțumesc pentru vorbele alese și pentru cititul din umbră 😉

      Reply
      1. Alex

        Subiectul nu e totul intr-o carte. Cel mai mult conteaza cum e scrisa.Daca e scrisa in stiul mix-esc sigur imi va place.

        Reply
  2. Roxana

    Uite Alex vorbeşte pe gustul meu! Excelente compoziţiile tale pe tema asta. Toate mi-au plăcut mult. Acesta prinde în el umorul, viaţa, moartea, obiceiul popular şi chiar dacă tema pare morbidă, tu reuşeşti să ne aduci cu picioarele pe pământ şi ne arăţi şi cealaltă faţă a durerii – cea care merge mai departe şi-şi vede de viaţa de zi cu zi. Pentru că de jelit nu putem jeli o veşnicie şi cred că Vasile ar fi mulţumit că despre el s-a scris frumos, trist dar şi vesel, aşa precum i-a fost şi viaţa. Mamaie nu se dezminte, nu ştiu cum s-a făcut bine, dar posibil că fiica ta să aibă un merit. Meritul de-ai aduce aminte că mai sunt motive să trăiască. Cred că aşa cum e, mamaie va trăi veşnic şi cred că ar merita o carte… Uite Alex şi cu mine o cumpăram deja 🙂

    Reply
    1. mixy Post author

      Roxana, ce vă face să credeți că aș vorbi despre mamaie ? E-adevărat că are mult succes – sau mă pricep să o descriu eu bine, dar dacă aș scrie o carte, nu știu dacă aș scrie despre mamaie. Sunt atâtea lucruri pe lumea asta de povestit (e-adevărat că n-au tot atât de mult succes sau nu știu eu s-o spun mai bine 😀 )

      Reply
      1. Roxana

        Cărţile care au suflul realului şi dovedesc cunoaşterea extrem de bună a personajului au un mare succes şi reuşesc să convingă. Dacă ţi l-am dat de exemplu pe Vlad Muşatescu este pentru că s-a inspirat din realitate. A publicat cărţile doar după ce a lui tanti Raliţa n-a mai fost, dar a continuat să trăiască în scrierile lui. Tu eşti convingătoare când poveşteşti despre ai tăi. Cele mai bune posturi ale tale sunt despre familia ta. Poate că ei te inspiră. Poate este o familie deosebită, sau poate de la un amănunt, tu, cunoscându-i, reuşeşti să-i faci să reacţioneze cum poate ar face-o de-adevărat. Ţi-l dau de exemplu pe Constantin Chiriţă – Cireşarii au trei dintre personaje bazate pe cei trei copii ai autorului. El a continuat să scrie, ficţiune, dar scrierile lui ulterioare n-au avut acelaşi succes sau impact. Eu nu zic să scrii doar despre mamaie. E bine să începi printr-o culegere de nuvele, sau povestiri ca să-ţi faci mâna. Pe urmă poţi scrie romane. Ce gen vor fi, depinde de tine. Sunt oameni care au har, tu eşti printre aceştia. Ai un haz nebun, amestecat cu compasiune şi tristeţe. Scrierile tale mişcă, sunt autencice. Cel puţin asta-i părerea mea de cititor care a citit multe cărţi şi a citit despre mulţi autori. Vom vedea ce va fi şi cine va avea dreptate. Dacă n-am dreptate fac mea culpa de pe acum şi fac şi cinste – Dar tot cumpăr cartea 🙂

        Reply
        1. mixy Post author

          :)) ooof, Roxana, de unde timp ? Dacă aş putea să scriu toată ziua, aş face-o cu dragă inimă, crede-mă ! Mi-a plăcut mereu să scriu.
          Dar e greu să găseşti alea 15-30 de minute libere în care să nu te tragă nimeni de mâneci, să nu ai altceva de făcut, să n-ai pe nimeni de ascultat, (nu mai vorbesc de inspiraţie, că dacă mai stau s-o aştept şi pe-asta, adio arme ! 🙂 )
          Când îţi aşterni sufletul în litere, e atât de greu şi de răvăşitor să fii întrerupt !
          Însă e bine de ştiut că am câţiva potenţiali cititori. Nu-ţi pot spune cât de bine face (psihic) chestia asta pe de o parte, pe de altă parte mă influenţează… deja mă gândesc serios să nu mai pierd week-end-uri muncind la mamaie

          Reply
          1. sorina

            aaaaa, nu, asta nu…pai si de unde mai aduni material pentru carte???? ca una sigur trebuie sa fie despre mamaie 😀

          2. mixy Post author

            păi mamaie vrea muncă, nu pot să scriu prin vie sau la construcţii :))

          3. Roxana

            Cred că dacă-i explici lui mamaie că e pe cale să devină personaj, poate te lasă mai uşor cu munca. În rest, ştiu ce spui. E greu să scrii. Uite eu n-am reuşit să o fac cum ar fi trebuit pentru că la servici am avut mult de lucru, iar acasă sunt mult prea obosită. Dar mă gândesc că poţi să-ţi notezi idei, să scrii dialoguri amuzante disparate pe care ulterior să poţi să le inserezi în carte. Nu pot să-ţi dau sfaturi. Pe mine m-a uimit faptul că Margaret Mitchell şi-a început carte de la ultimul capitol, ştiind de la bun început cum ar vrea să fie sfârşitul cărţii. Ea a scris timp de 10 ani la Pe aripile vântului. A scris, rescris şi până a fost cât de cât mulţumită de rezultat. Eu nu zic să lucrezi atât de mult timp la o carte – dar tot e bine s-o începi…

          4. mixy Post author

            te iubesc ! dacă Margaret Mitchell a scris timp de 10 ani la cartea aia , înseamnă că mai am şanse ! 🙂

  3. Dana

    Imi place foarte tare cum scrii despre mamaie, parca e un Moromete in varianta feminina si mai moderna …

    Reply
  4. vienela

    Mixy, si eu cumpar cartea, dar sa aiba autograf, sa ma laud la toata lumea ca suntem prietene. 😉
    Profita de mamaie, trage-o de limba, scoate toate povestile de la naftalina, toate datinile si scrie-le in stilul tau.

    Reply
    1. mixy Post author

      s-a notat !
      n-aș putea să-ți trimit o felicitare cu autograful meu, în loc să mă chinui să scriu o carte ? 😀

      Reply
      1. vienela

        :)) Bine ca nu ti-a trecut prin cap sa te semnezi pe hartia igienica… :))
        Si nu, eu vreau cartea.

        Reply
  5. Roxx

    cartea despre mamaie, scrisa in stilul caracteristic ar avea mare succes, eu una as cumpara-o fara sa ma gandesc:D

    Reply
  6. Pingback: Îmi place să vă deranjez | Iubesc Viaţa

  7. Rolling Ideas

    Mixy, acu n-ai încotro – trebuie s-o faci pe mamaie nemuritoare cu o carte. Şi pe Vasile, şi tot satul.

    Reply
    1. sorina

      Si uite-asa au Preda si Rebreanu o urmasa 🙂 eu zic sa te gandesti de pe-acum la editia a doua – revizuita si adaugita, ca asa suna frumos 😀 – ca prima e deja epuizata pe la prieteni si prietenii prietenilor

      Reply
  8. Alex

    Sper sa nu se supere distinsele cititoare, dar gazda noastra are ceva in plus fata de Preda si Rebreanu: chiar daca subiectul e tragic, apare o lumina si un dram de speranta. La cei doi scriitori n-am avut senzatia asta.

    Reply
    1. mixy Post author

      haaa, ce frumos ai spus ! adevărul e că avem nevoie să ne descrâncenăm chiar şi în cele mai urâte ocazii, dar pe bune, chiar n-ai văzut nimic în sensul ăsta la cei doi scriitori ?
      Mie nu-mi vine nimic acum în minte ca să te contrazic, poate ne ajută Roxana

      Reply
      1. Roxana

        Eu sunt mai degrabă de părere cu Alex. Deşi povestirile tale sunt realiste, cum sunt şi lucrările autorilor menţionaţi, au mult umor. De aceea am făcut comparaţii cu contemporanii. Iar dacă aş alege o femeie autor pentru comparaţie – atunci aş alege Ileana Vulpescu, care scrie prezentând viaţa ca atare, cu bune şi rele. Nu cred că ne trebuie un alt Preda sau Rebreanu. N-ar avea succes de casă, la public – chiar dacă lucrarea ar fi excepţională. Dacă ai citit Arta conversaţiei poate ştii ce spun.

        Reply
  9. Alex

    Nu.
    Stim cum se termina Ion si ce se intampla in Rascoala.
    Iar in Morometii totul este negativ, sumbru chiar:ajunge sa-si vanda pamantul si salcamul, isi bate baietii, si de la anul va avea iar probleme cu Jupuitul.Nici chiar faptul ca Niculae invata bine nu e prezentat pozitiv: fratii rad de el si chiar cand e premiat e bolnav. Parca totul e gri, fara orizont pentru ei.Nu la da nici o sansa la mai bine, din punctul meu de vedere.
    Poate de vina e firea mea care are nevoie sa creada in bunatatea oamenilor si in fericire, dar desi eu recitesc romanele preferate, la acestia doi nu o sa mai revin.
    Mereu am preferat Firele de tort ale lui Cosbuc, poeziilor lui Goga.

    Reply
    1. mixy Post author

      subscriu la Coşbuc. Doamne, Alex, chiar ai dreptate ! …

      Reply
  10. Hapi

    Inmormantarile si privegherile astea ma sperie dar cu mamaie alaturi, chiar si after life-ul pare mai distractiv

    Reply
    1. sorina

      Doamne, Hapi, de cand n-ai mai luat parte la un priveghi la tara, cu toate “gospodinele” la un loc? Crede-ma ca e exact cum spune Mixy, numai ca ea stie sa o exprime atat de bine…
      In fiecare sat exista o mamaie – a noastra sau a altora – care este exact ca cea descrisa de Mixy, de-aia ne place atat de mult ce citim aici, pentru ca fiecare din noi ne recunoastem intr-un fel in scrierile ei.

      Reply
  11. http://www.highland2007.com/0218/700.htm

    Currently it appears like Drupal is the top blogging platform available right now. (from what I’ve read) Is that what you are using on your blog?
    [url=http://www.highland2007.com/0218/700.htm]http://www.highland2007.com/0218/700.htm[/url]
    http://www.highland2007.com/0218/700.htm

    Reply

Leave a Reply to Alex Cancel reply

Your email address will not be published.