am învăţat de la hepatită

By | 2013-03-15

Pe vremea când eram încă o acritură de copil dulce, grasă cât şipca din gard şi cam de vreo 13 anişori, mi s-a făcut rău. Nu mi s-a făcut rău doar o dată, de-a lungul copilăriei mi-a fost de atâtea ori rău de nu ştiu când am mai stat şi zdravănă, dar de data asta vomam grupa mare de câteva zile şi orăcăiam numai când miroseam mâncare de la 10 km distanţă.

Au chemat ai mei salvarea, ăia au dat verdictul: are viermişori, o ducem la spital, mama mi-a aruncat o pijama, o cană, o lingură şi alte câteva efecte cu care a umplut o sacoşă mare pentru eventualitatea că aş fi rămas la spital şi a mers cu mine.

La camera de gardă au fost anunţaţi că a venit o sfrijită cu viermişori, dar ăia când m-au văzut atât de galbenă le-au spus colegilor de pe salvare că şi orbul vede mai repede o hepatită decât ei. Am luat pijamaua şi-am mers la toaletă să mă pregătesc de osânda internării. La baie m-am jeluit regulamentar oglinzii ordinare pentru că mă arăta al naibii de galbenă în albul ochilor, pe dinţi (da’ asta cred că era de la reflexia oglinzii, nu de la hepatită) şi galbenă şi-n pijamale, că nu ştiu ce aură de gălbinare a văzut mama la mine de m-a înzestrat cu o pijama atât de galbenă la pachet.

În salonul de aproximativ 8 paturi – mi se încurcă amintirile la capitolul număr de paturi, am avut mai multe experinţe cu internări – eram cea mai mare, adică tartor. Mă distram pe seama celorlalte fete seara povestindu-le poveşti îngrozitoare, auzite pe marginea şanţului la un porumb copt pe foc din cauciucuri, seara, la mamaie, de le apuca pe alea plânsul după ultima injecţie de seară. Mă mai luau şi regretele când vedeam câte una mai mică sughiţând în somn de plâns că vrea la mama și încercam s-o îmbărbătez cu povești mai liniștitoare, iar a doua zi uitam să mai fiu zână şi o luam de la capăt cu îngrozeala.

Uram mâncarea de acolo. Cel mai mult m-au îndurerat nişte macaroane cu brânză care arătau cât ţeava de scurgere de canalizare şi o mâncare de spanac. Adică eu am fost toată viaţa amatoare de spanac cu ouă ochiuri şi acum ne punea în farfurii câte o mână de verdeaţă de-aş fi jurat că şi-a lăsat femeia de serviciu cârpele de şters pe jos în cazanul de mâncare, dar când am auzit că-i spune spanac, m-am bucurat.

– Fără ouă?

– Fără, n-aveţi voie ouă!

Şi am înfipt furculiţa bucuroasă că măcar mănânc spanac şi când am ridicat-o, tot spanacul s-a ridicat dintr-o suflare în furculiţa mea ! Aşa era de-mbârligat, de l-am dus cu o singură furculiţă la coşul de gunoi!

În rest, inventasem un joc ce ai prin sertare şi făceam schimb. De exemplu, eu aveam foarte multe pachete de biscuiţi Voinicel, de mi se voiniciseră maţele de atâţia biscuiţi de-ăştia, aşa că-i dădeam la schimb pe alte produse din sertarele vecinelor de salon. În perioada asta am descoperit că-mi place foarte mult mierea de salcâm, şi nu aia polifloră adusă de mama, dar i-am cerut să-mi mai aducă să pot să schimb şi cu miere de tei.

Tot în perioada asta, ne puneau să bem 4-5 litri de lichid pe zi, ceaiuri sau compoturi aduse de părinţi, iar apoi să nu mai mergem la baie o juma de oră că Abia am spălat pe jos, stai acolo să se usuce !!! Deja îmi doream să-ncurce mama cărările şi să nu mai ajungă la mine în fiecare zi cu atâta lichid, da’ al naibii tramvai tot o aducea, cu tot cu încărcătura de udătură ! De voie, de nevoie, am învăţat să beau ăştia 4-5 litri de lichid pe zi şi am rămas aşa.

Tot în perioada asta am aflat că am scabie pe degetele de la mâini, şi când am sunat-o pe mama de la fierătania de telefon cu fise din spital să-i spun veselă că asistenta zice că am scabie, mama a urlat în partea cealaltă a telefonului.

– Ai luat râie?!?!?

– Nu mami, e scabie…

– Păi tot dracu-ăla e !!

Aşa am aflat că râia are şi o denumire ştiinţifică. Și că nu trebuie să mă duc acasă nici cu ea, nici cu denumirea ştiinţifică, altfel mă jupoaie mama.

Şi tot în perioada asta am basculat o grămadă de cavit- tablete de vitamine. De fapt aflasem că-mi place când era mama gravidă cu soră-mea şi-i mâncam câte-o folie de cavit când îl prindeam (scuze surioară! dacă mama nu-l ascundea la timp ?!? ), iar acum majorităţii fetelor din salon nu le plăcea. Ca să vadă asistenta că toată lumea şi-a mâncat cavitul, iar ele să vadă cât sunt de fată bună și în ce hal mă sacrific pentru ele, aveam grijă să mănânc tot cavitul din salon.

A fost greu cât am stat acolo, dar şi mai greu a fost cu dieta, când am ieşit, pentru că fierturile şi interzicerile de tot soiul îmi provocau mai rău decât boala în sine. Analizele ieşeau prost, eu mă simţeam prost, iar mama nu mai ştia ce să-mi facă să mă îmbuneze.

Când am văzut că-mi fierbe ouă ochiuri în apă, am ieşit din bucătărie plângând, urându-i să mănânce ea de-alea, cu cine i-o fi ei bine !

Se apropia Paştele, momentul meu preferat al anului, cu dezlegare de obicei la cel puţin douăjde ouă fără să se prindă nimeni că le-am mâncat, dar acum toată lumea era cu ochii pe mine. La vreo 3 luni de la începutul bolii şi în prag de Paşte, mamaie ne-a propus să mă vindece de gălbinare o femeie din sat. Aş fi făcut orice.

A acceptat şi mama. Şi-am mers cu mama, cu mamaie şi o mătuşă, la vindecătoarea de gălbinări din sat. Auzisem deja poveşti cu oameni cărăra li s-a tăiat nu ştiu ce vână plină de venin sub limbă şi nu-mi doream decât să nu rămân sâsâită și să pot să mai țin limba în gură după stârpirea răului.

Am intrat la baba-vraci într-o casă veche de pământ, cu preşuri pe jos, ne-am dat bineţe, alea-alea şi-apoi baba le-a pus pe femeile din neamul meu să stea pe un pat, să asiste. M-a pus în genunchi pe jos, în timp ce ea boscorodea tot în genunchi descântece într-un castron vechi, ruginit plin cu nu știu ce resturi ( o fi fost castronul de la câine ?!) , m-a închinat, s-a mai întors la castronul ei aşezat într-o parte pe jos (cred că şi fumega castronul, dar nu mai ştiu precis), iar a zis, iar m-a închinat.

Mama-mamaie-şi mătuşa priveau ritualul fascinate.

Baba a luat un cuţit bont,vechi şi ruginit şi l-a îndreptat spre mine. A ţipat mama:

– Ce faci cu ăla ??

– Scot răul de boală din fată…

– De unde scoţi răul ?

– Uite de aici din frunte, o crestez puţin…

– Să rămână semn ?!

– Nu rămâne semn…

(Toate mamele au o problemă să nu rămână semne pe copiii lor)

Şi baba a pus cuţitul în fruntea mea ciocănind uşor.

Mama-mamaie-şi mătuşa au ţipat afectate strângându-și brațul una alteia:

– Aoleo !!

Dar dacă au văzut că sunt calmă şi nu țip că mă doare, au tăcut. Apoi le-am auzit văitându-se:

– Doamne, ce sânge negru curge !

Aş fi dat orice să fi avut atunci o oglindă să mă văd, dar nu vedeam decât expresiile feţelor lor. Şi stăteam cumiiiinte, să se termine vrăjitoria şi să mănânc ce vreau eu !

Apoi baba m-a întins pe jos răstignindu-mă în forma crucii şi a început să descânte şi să toace o funie împletită în dreptul capului meu, picioarelor şi mâinilor. Știind că răstignelile se lasă cu piroane înfipte, mi-a cam stat inima de teamă cât a tocat ea la marginile crucii. Nu i-a tăcut clanţa şi cuţitul o vreme, amorţisem stând aşa .

După ce a terminat şi descântecul, mi-a dat doi litri de lichid vâscos, un amestec macerat de vin, rostopască, pelin şi alte măgării hepatice, să beau câte un păhărel în fiecare dimineaţă pe stomacul gol până le termin.

Şi-am plecat acasă. Eram atât de încântată că mama-mamaie-şi mătuşa credeau că m-am vindecat, încât am profitat ca o nesimţită şi am făcut Paştele în termeni civilizaţi: în loc de 20, am mâncat 10 ouă.

Am băut lichidul ăla amar de seca sufletul, pentru că aşa a spus baba şi pentru că mama părea să aibă încredere în puterea vindecătoare a plantelor din el. Cu toate astea, mama nu putea nici măcar să-l miroasă, atât era de rău la gust și la miros. Dar m-a iertat de stricteţea dietei și nici eu n-am sărit limitele. În schimb,  am învăţat să ascult organismul şi să nu mănânc ceva dacă simt că nu pot să mănânc. E cam suspect că acum pot să beau cafea neagră, fără pic de zahăr, dar e tot o chestie de obişnuinţă.

Și cam atât cred am învățat eu cu ocazia hepatitei mele. Soră-mea mă trage de mâneci că a asistat și ea la ritualul dezgălbinării alături de mama-mamaie-și mătușa. Păi tu, fată, erai mică, chiar vrei să-ți spun ce expresie aveai în priviri când mă măcealărea baba-vraci în frunte ?!?!

 

0 thoughts on “am învăţat de la hepatită

  1. vienela

    Cand avea vreo 8 ani, sora mea a facut hepatita. Dupa externare, mama a dus-o la o baba care i-a taiat pielita aia de sub limba, chipurile sa o scape de rau. A tinut regim strict un an. De atunci au trecut mai mult de 30 de ani si ea tot nu poate manca fara sa ii fie rau ciocolata, nuci, alune, oua. :))

    Reply
    1. mixy Post author

      Eu am ținut dietă 3 luni, pe urmă m-am spurcat, dar m-a tăiat în frunte nu sub limbă. Nu pot să-ți explic în ce hal mănânc ciocolata, nuci, alune, oua !…Cantități, nu mă joc 😀

      Reply
      1. vienela

        Ar trebui sa ii fac si eu cateva crestaturi surorii mele, poate ii iese si rautatea, odata cu starile de rau. :))

        Reply
  2. Rolling Ideas

    Eu ştiu sigur că n-am făcut hepatită, nici la babă-vraci n-am fost, dar am cicatrice în frunte :-O

    Reply
    1. sany

      Uite de-aia nu se doarme la “Expresul groazei” :))

      Reply
  3. sany

    O expresie calma?… Vazusem “Expresul groazei” si nu dormisem o noapte intreaga, nimic nu ma mai putea speria 😀
    Pe de alta parte foarte funny povestirea. Imi pare rau pentru suferinta ta, dar am ras pe cinste :))

    Reply
    1. sorina

      Nici tu n-ai dormit dupa “Expresul groazei”???

      Reply
          1. sany

            E printre putinele filme ale caror imagini le am inca “proaspete” in minte… Si au trecut 13 ani de atunci! Poate daca l-as revedea mi-as schimba parerea despre el, dar am o mica retinere… 😀

  4. silavaracald

    Eu nu-mi duc aminte, dar mi-a povestit mama că am fost foarte bolnavă când aveam vreo câteva luni. Curgea din mine tot, peste tot. La un moment dat, m-au externat din spital, ca să mor acasă. Cum mergea mama cu mine în braţe, plângând, s-a întâlnit cu o babă pe care nu o cunoştea. Bătrâna, văzându-i suferinţa, a intrat cu ea în vorbă şi a aflat ce am. I-a spus să meargă acasă, să facă o mămăligă mai subţire, în care să toarne un păharel de ţuică şi să-mi pună asta pe burtă. Credeţi sau nu, se pare că asta mi-a fost salvarea.
    Ca medic, m-am gândit uneori că de fapt femeia n-o îndemnase decât să-mi pună o cataplasmă alcoolizată, care a redus inflamaţia intestinală.

    Reply
    1. Mihaela A.

      Oaaaaaauuu. Iata un exemplu graitor cum, anumite obiceiuri a caror origine se pierde in timp, sunt intradevar aur curat. Va dati seama ca, pe vremuri, oamenii, doar observand natura si urmandu-si intuitia(sau bunul simt), aflau leacuri (asa numitele leacuri babesti). Noi cam radem de ele fiindca nu avem mijloace stiintifice sa le probam veridicitatea. Dar, si cand dam de explicatie….parca avem o revelatie. Bineinteles ca asta nu se aplica la toate leacurile babesti (desi mai stii?!). De exemplu, va dati seama ce loterie ruseasca erau candva transfuziile de sange? Si asta doar fiindca, la vremea aceea, nu se cunosteau grupele de sange….Dar si sa te lasi pe mana babelor, asa, in nestire, nu imi vine….Dumnezeu cu mila! Supravietuire usoara! 🙂

      Reply
      1. mixy Post author

        Ce Dumnezeu cu mila? Mihaela A., baba m-a pus pe picioare. În fine, eram deja, dar din cauza ei n-am mai ţinut dietă strictă. Sunt convinsă că nu scoaterea sângelui negru, ci poşirca aia de ierburi mi-au făcut mare bine. A trebuit să treacă anii şi să aflu la ce sunt bune acele plante, ca să-mi pară bine că am băut. La momentul ăla eram o nesimţită cu gândul la haleală (mai sunt şi acum, dar acum sunt conştientă :)) )

        Reply
        1. Mihaela A.

          Pai vezi! Dumnezeu cu mila!De tine a avut mila si ti-a scos baba-n cale de ti-a dat ierburile potrivite! Dar ia gandeste-te daca iti ieseam eu in cale si ii dadea-i junioarei diuretic in loc de laxativ! Sa veeeezi atunci mila…. ha ha ha!

          Pai aia e: apelezi la babe numai cand nu mai stii cum s-o scoti la capat. Acum depinde peste ce baba nimeresti. Norocul junioarei ar fi fost ca, totusi, nu arat a baba (poate unii or avea dubii dar varsta de baba sigur n-am). Asa ca, poate, chiar daca nu mai stiai ce sa-i faci, tot nu i-ai fi dat diuretice in loc de laxative.

          In mesajul de mai sus ma refeream la transfuziile de sange de pe vremea cand nu se cunosteau grupele de sange: traiesti sau mori dupa mila “donatorului”.

          PS: Poti sa-mi spui direct Mihaela, ca e tare caraghios A-ul din coada. Ca sa nu mai spun ca, la vechiul loc de munca, imi spuneau Michisor. Pai asa fac de acum incolo: ma semnez Michisor! Ok?

          Reply
          1. mixy Post author

            ok, treaba e că sunteţi multe Mihaele pe blog şi cumva trebuie să ne înţelegem care cum sunteţi 😉

  5. Diana Popescu

    De hepatita nu am scapat nici eu. Imi audc aminte ca eram prin clasa a 3a si am fost nevoita sa lipsesc vreo 2 – 3 saptamani de la scoala. Cand m-am intors la scoala, chinul a fost mai mare decat cel din spital. A durat o perioada luunga de timp pana colegii au inteles ca nu reprezint nici un pericol pentru ei si au scapat de atitudinea aia gen: “nu o atingeti ca e bolnava” ;))

    Reply
    1. mixy Post author

      Ah, nu-mi aduce aminte ! Am dat lucrări de control singură, se uitau colegii la mine ca la ultimul paria ! Iar mie îmi făcea o plăcere deosebită să mă dau pe lângă ei în pauză şi să-i ia cu leşin de frică să nu ia boala 😀

      Reply
  6. Michelle

    Si tu ai mancat in spital tuburi? Conducte erau frate……bine eu am avut ceva probleme cu stomacul dar tot conducte cu branza ne dadeau. La pranza le mancam cand ajungeam la pat le deversam. Stomac firav ce vrei!
    Faza cu baba m-a lasaaaat ziceai ca-s in filme de groaza….te-au si exorcizat?

    Reply
    1. mixy Post author

      Naiba ştie ! La câte-a beştelit în castronul ăla se prea poate, dar pare că nu i-a ieşit exorcizarea :))

      Reply
    1. mixy Post author

      Să trăim amândouă sora mea şi iartă-mă că nu mai ştiam că din cauza ta mi-am adus aminte şi nu te-am trecut la capitolul inspiraţie în post!
      (auzi, apropo, sora mea, am luat-o că ăia de pe coclauri ! Mai avem puţin până la dedicaţii “fără număr”:))))) )

      Reply
      1. adelinailiescu

        Zii mersi ca nu te-am luat cu “fai, mamica” ca pe cand ma uitam la State si Flacarica ajunsesem sa vorbesc numai asa, abia m-am lecuit!:))

        Reply
        1. mixy Post author

          Aoleo! Şi tu te-ai uitat la ăia? Cât pe ce s-o ia şi fi-mea din loc ! :))

          Reply
  7. Roxana

    Well, eu n-am avut gălbinare 🙂 În schimb mi-am adus aminte de internările mele repetate. Cel mai tare a fost când, pe vremea când aveam 12 ani, m-au internat pentru analize la Neurologie infantilă la Spitalul Nouă. Dar când colo, neurologia era închisă (zugrăveau, reparau…) şi toţi copiii de la neuro – au fost internaţi la Psihiatrie. În salon nu eram amestecaţi, dar într-o noapte m-am trezit că e cineva lângă mine. Un copil (cred că era somnambul) stătea la capul patului şi ridicase în mână un cuţit de pe noptieră. Am ţipat foarte tare de-am trezit salonul… şi chiar imediat a intrat şi asistenta. De câte ori văd câte un horror îmi amintesc senzaţia. Bineînţeles că eu eram de vină – de ce aveam cuţit, de ce era pe noptieră şi de ce ţip să sperii lumea 🙂

    Reply
  8. Hapi

    Brrr, numai cand imi amintesc cum arata o sectie de boli infectioase la noi ma apuca groaza
    Doamne fereste sa mai si aterizezi pe acolo ca pacient

    Reply
    1. mixy Post author

      Ce Doamne fereşte că pe unii-i nimereşte ! În afară e macaroane-n meniu şi gratii la geam nu-i chiar aşa de grav 😀

      Reply
  9. Pingback: darul cerului | mixy.ro

  10. elena

    As dori, va rog, sa stiu unde as putea gasi o persoana care sa practice taierea in frunte. Va multumesc mult!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *