povesti in umbra

By | 2015-07-17

Abia când mi-a venit gândul, am observat că nu am cum să sar, pentru că la fiecare semafor oprea cât mai aproape de colegul de trafic din dreapta. Ce să fac? Să lovesc cu ușa din dreapta colegul de trafic? Absurd… Și mi-a venit să râd, pentru că asta însemna că-i e teamă, chiar dacă nu s-a mai întâmplat de muuuulți ani să sar din mașina lui. Asta înseamnă că nici el nu a uitat.

Și-atunci am căutat soluții. Să țip la ăștia din trafic că sunt sechestrată? Că sunt luată fără voia mea? Ar fi fost o idee, dar atunci ce căutam în mașina lui? Păi ce să caut, uite, a trebuit să-i aduc niște acte pe care le lăsase la mine în geantă acum niște vreme, și-a zis că dacă tot a venit să-și ia actele mă duce acasă, și dacă nu l-am crezut s-a jurat pe copiii lui că mă duce acasă. Și în loc de asta m-a dus pe la mama dracu’ să stăm de vorbă la o cafea și-o apă, ca să fie sigur că n-o iau la picior pe drum în arșiță, cum am mai făcut în tinerețe, și a vorbit ca televizorul despre inepțiile și prostiile cu care mă aburea la 18 ani dar acum sunt ieftine și fade, iar la sfârșit dacă m-a auzit iar că în continuare nu pot să-l sufăr și că nu mai vreau să-l mai văd toată viața, a făcut stânga împrejur și a luat-o către casa lui.

Da, dar cum să explici toate astea în trafic? Și cine dracu’ se bagă? Și dacă se bagă și și-o ia? Că parcă nu mi s-ar mai fi întâmplat să sară câte unul mai inimos pe drum în apărarea mea și să-și ia șuturi, palme, plus sacoșa de înjurături de la omul care se vrea omul meu…

Nu pot să-mi bat joc de oameni.

Îl ascultam în surdină vorbind prostiile lui în continuare, că el nu poate accepta în ruptul capului, cum de fapt nu a acceptat niciodată și că el are de fapt două opțiuni: să se omoare (pentru a câta oară?) sau să trăiască fericit lângă mine pentru tot restul vieții lui. Cum eu sunt căpoasă și-a dracu’ și catâr, pentru că eu nu înțeleg că el vrea cu tot dinadinsul să se schimbe, să se pocăiască, să vorbească frumos, dar nu poate face toți acești pași în lipsa mea, îi rămâne opțiunea numărul unu, adică să se omoare. Și după cum bine știu, a încercat de atâtea ori și a fost dat înapoi de mine sau de alții. Și ca să nu mai dea greș, o să văd eu că o să reușească. O să asist live. M-a enervat mai rău:

– N-ai putea s-o lași și tu pe week-end? Mâine trebuie să mă duc la muncă.

– Îmi bag p/*a în ea de muncă!! Viața mea e mai importantă decât munca ta!!

Am tăcut. Pentru mine munca mea e mai importantă decât viața lui. Pentru că din munca mea trăim mai mulți. Din viața lui, nu trăiește nimeni. Și nu e nimeni fericit că trăiește el. Sau or fi și nu știu eu?….

– Ce om dornic să moară pune pe altcineva să se uite? Cât de multă dușmănie ai pe mine să vrei să mă uit la tine cum mori? Adică e clar că nu vrei! Mai mult ca oricând nu vrei! Ești convins că-ți dau două palme peste bot și n-am cum să te las să mori, dar faci melodrama asta doar așa, ca să mă enervezi, ca să mă faci din om-neom, să fii sigur că ajung să umblu pe stradă ca o nebună!!

– Ba nu, iubita mea, lasă că vezi tu ce ți-am pregătit!

– Nu vreau să văd. Nu-mi aduc aminte să pregătești vreodată ceva frumos, iar când pregătești ceva frumos ai grijă să dai cu mucii în fasole, cum ai făcut penultima dată, la ștrand, când am rămas după ce au plecat toți și în loc să ne bucurăm de liniștea serii și de apa caldă și calmă, urlai ca un apucat că din cauza mea și a familiei mele ai ajuns tu în starea asta și că eu trebuie să-mi port crucea și să te suport la nesfârșit. Și dintr-o amintire care se voia frumoasă, cât pe ce să mă aleg cu un infarct. Frumos, n-am ce zice!

– Păi dacă mă provoci? Mă eviți, mă enervezi, ți se pune pata să intri în apă numai singură, numai când vrei tu, cum vrei tu, eu n-am dreptul la nici o opinie, și dacă am vreuna ești Gică Contra.

A accelerat și am ajuns destul de repede lângă blocul lui.

Acum aveam eu două opțiuni: să fug de el sau să mă arunc de la etajul apartamentului lui, adică etajul 3.

Da, știu, sună horror, dar cam asta aveam în plan. Mi-am cerut iertare la toți sfinții din lume, și-am cerut să aibă grijă de mine să reușesc să fug.

A băgat mașina în garaj și a parcat.

Liftul ne-a urcat până la etajul 3. L-am lăsat să descuie ușa și să o deschidă, ca să fiu sigură că n-o poate lăsa așa, și-n momentul ăla am luat-o în goană coborând pe scări. Am coborât câte 2-3-4 trepte o dată, eram în stare să-mi rup gâtul, picioarele, orice, numai să fug, să-l las în urmă. A alergat și el după mine duduind pe scări, până când a obosit și a trebuit să se întoarcă. Mizam pe asta. Ăsta e unul din riscurile obișnuinței în a merge cu mașina. Pierzi antrenament la alergat și respirat.

Și am alergat până pe la jumătatea primei străzi unde abia acolo mi-am permis să mă uit în urmă și să o iau la pas, să îmi reglez respirația. O transpirație rece lua acum foc pe sub tricoul meu, vezica exploda cerându-și drepturile și judecând după umezeala din pantaloni, părea că ciclul se înfuriase într-o mini-hemoragie.

De la mine acasă până la el acasă sunt aproape 12 km. Primele taxiuri cu care m-aș fi putut întâlni la miezul nopții, le-aș fi găsit peste 1,5 km. Prea mare distanța, pentru că între timp și-ar fi luat mașina și m-ar fi prins pe drum.

M-am apropiat de primele blocuri cu gând să mă așez pe o scară, ceva, să-mi trag sufletul! Ce să te așezi, că erau luminate toate ca ziua! Trotuarele de pe alei la fel, iluminate harnic, pentru ca răufăcătorii să nu vandalizeze mașinile parcate foarte aproape de gardurile grădinilor de bloc.

La gândul că grădinile sunt întunecate, m-a tăiat un dor teribil de micțiune. M-am apropiat de garduri. Toate stas, la 1,20 – 1,30 metri înălțime. Am căutat portițe pe care să pot intra în vreo grădină, cu gândul la vorbele mamei: “Pune lumea asta lacăte la porți, doar așa, ca idee, pentru oamenii cinstiți, pentru că unul care fură nici nu ia în seamă încuietorile lor”. Mda, mamă, dar ăștia și-au pus bine ivărele și lăcățelele, că să dea dracu’ dacă le ochesc!

Fiecare motor de mașină diesel mă făcea să tresar dureros. De teamă să nu mă prindă din urmă, am proptit piciorul într-o margine de bloc și-am sărit gardul într-o grădină. Am găsit un tufiș mai potolit, unde am dat cep durerii din vezică.

Apoi m-am așezat în penumbră, la marginea blocului, ascultând zgomotele. Destul de mulți oameni pe-afară la miezul nopții, destul de mulți golani, pensionari, oameni cu câini la plimbarea de seară. Oameni toropiți de căldură, rămași în București.

Și-atunci l-am auzit. Clar, distinct, altfel. Accelerația nervoasă, din momentele de paranoia.

Nu știu dacă am respirat în momentele alea, dar m-am pomenit șuierând zgomotos a respirație după ce a trecut. Mi-am luat seama, dacă locuia o bătrânică la parterul blocului în grădina căruia mă furișam? Speriam femeia cu aventurile mele…

Mi-am adus aminte de mamaie, când fugea din casă pentru că urla nebunul ei. De nopțile în care stăteam cu ea pe șanț și ne cocea porumb, și ne povestea toate tâmpeniile din lume făcându-ne să râdem sau ne povestea povești de groază care luau altă semnificație la lumina flăcărilor de tabără pe care le făcea mamaie, și din când în când ne trimitea să vedem dacă s-a culcat nebunu’ de bărbatu-său, că-i era și ei somn pe șanț…

De ce-ai rămas mamaie cu el?

De proastă, maică! Da’, uite, că m-a iubit…

Dar eu de ce am rămas cu el?

Mi-e dor de mamaie…

Am mai stat gândindu-mă că poate da târcoale în zonă conștient fiind că nu pot ajunge prea repede la un taxi. Se pare că el nu gândea ca mine, pentru că în următoarele zeci de minute m-am furișat și m-am scurs pe lângă toate parcările și scările de bloc, amorțind în umbră la auzul unui motor diesel mai zgomotos și blestemându-mi soarta când nimeream o alee de bloc înfundată, pentru că bucureștenii s-au baricadat pe aleile lor ca în niște caste îngrămădite. El nu gândea ca mine, mă aștepta direct la destinație.

Calculam că aș putea să merg pe jos 12 km, 10-15 minute per kilometru, taman bine se plictisește el de așteptat pe lângă blocul meu și pleacă. Diversele dureri, somnul, setea, m-au convins să iau un taxi și  când am ajuns la stația de taxi-uri am urcat șuierând o destinație cu câteva străzi mai încolo de casa mea.

Copilul meu se criza că nu răspund la telefon, telefonul era dat pe silențios să nu mă surprindă muzica pe drum. Și era băgat în geantă, să nu mă deranjeze la fugă.

Aproape de destinație, taximetristul m-a întrebat unde mă lasă. Eu, cu gândul la ale mele:

– Undeva la umbră….

Verificându-și ceasul trecut de miezul nopții, mă întreabă sarcastic:

– De ce, doamnă? Vă e teamă să nu vă bronzați?

– Ah, nu….Sunt urmărită…

– Aoleo!! Da’ ce-ați făcut???

– Aaa…nimic, stați liniștit!…Am fugit de un nebun…

Respiră ușurat:

– Ahaaaa….Relație lungă?

– Vreo douăzeci de ani…

– Copii?

– Firește…

– E rău așa…

– Cât vă datorez?

– 16 lei…

– Poftim, seară bună!

– Multă, multă baftă, doamnă!

 

E noapte de vară și un motan își urlă singurătatea către nicăieri. Grupuri de șmecherași mârâie unii la alții, iar tupeul izbucnește instant în gesturile și cuvintele lor. Sunt țepoși, dar știu sigur că dacă arunci o piatră în unul singur, o iau la fugă toți ca o puzderie de ciori dintr-un copac pustiu, ca o haită de câini înnebunită să fugă pe principiul “scapă cine poate” lăsându-și frații în urmă.

Mai e câte unul care arată puternic. În general în spatele oricărui om puternic stă o femeie de două ori mai puternică. În spatele oricărui zmeu stă o zgripțuroaică pe post de sprijin care dacă dispare, zmeul cade în abisul nesfârșit mieunând jalnic, așișderea unui pisic mic.

Motanul încă se tânguie din rărunchi, și-l aud pe un perimetru destul de mare pe care circul căutând apă, pentru că gândurile profunde și situația penibilă și deplorabilă în care mă aflu îmi crează o stare de sete istovitoare. Mi-e foarte, foarte sete și, ca un făcut, pe străzile astea nu există nici un magazin/magazinaș/magazinel deschis noaptea.

Frunzele copacilor iau diverse forme în lumina artificială de pe străzi. De când e lumea tot ce-i frumos e închipuire, pentru că basmele sunt create de mintea omenească aspirantă a unei vieți mai bune. Așa cum tehnologia a fost creată de puturoși care n-au mai vrut să muncească mult, așa și basmele au fost create de idealiști dornici să existe fericire și o lume mai bună. Așa văd eu acum câte o sticlă de apă chioară, dar rece, pe fiecare cracă de copac.

Renunț să mai caut în zona de față și mă apropii iar de blocul meu. Undeva în dreapta, poliția interoghează niște scandalagii d-ăștia puși pe făcut noapte albă. Îmi vine să merg să le spun polițiștilor: Nu vă supărați, mă duceți și pe mine acasă? Stau două străzi mai încolo, vă pot confirma cu cartea de identitate. E un nebun care mă așteaptă fioros în fața blocului, pentru că vrea să mă ia pe sus și să mă ducă la el și se sinucidă live, în fața mea.

Pff! Penibil! Cum să spun așa ceva? Poate dacă nu mai pot și nu mai pot și nu mai pot, așa da! Dar uite că pot, numai că mi-e sete. Și am fel de fel de dureri. Și o hemoragie. Și mă mănâncă pielea la propriu, două dermatoloage mi-au zis că cică de la stres.

Așa-mi trebuie, pentru că insist să mă descurc singură. De fapt n-are cine să mă descurce, dar prefer să spun că sunt eu grozavă. Aproape că mă cred.

Totul e să fii convins că ai o coloană vertebrală în care să te poți susține singur. Să nu depinzi de nimeni, să n-ai sprijin. Un om care e în stare să se sprijine (psihic) în propria coloană ăla e un om adevărat!

În partea cealaltă a străzii se ițește un restaurant destul de… curățel. Și scumpicel. Mă irită vederea unor împăiați de-ăștia musculoși, care gesticulează importanți și vorbesc tare de parcă toate reflectoarele din lume ar fi grămadă pe cefele și umerii lor. Niște vânduți! Au ieșit și ei la o masă de seară oferită de femei nefe cu stare sau de magnați fricoși, dornici să se etaleze cu o pereche de brațe mușchiuloase la masă și se umflă de nu-și mai încap în pene!…Ba pardon, că n-au pene, sunt rași pe brațe, pe picioare, pe piept… Mi-e greață.

Număr ce a mai rămas prin portofel și nu, nu-mi ajunge nici de o apă. Poate dacă aș cere o cană de apă de la chiuvetă de la personalul restaurantului? Mi-e rușine, e în cartierul meu, or să mă mai vadă….evident, voi muri de sete pe marginea drumului în noaptea asta…

Observ că grădina unui bloc nu e îngrădită suficient, e loc berechet să te plimbi prin ea – Doaaamne, prin ce minune nu și-au ridicat ăstia garduri? – și după ce mă minunez leșinată de bucurie, aproape că leșin de spaimă când doi puștani ies fuga din tufișuri. Mă mustră conștiința întreruperii amorului lor de vară fix până pe prima treaptă a scărilor, unde mă așez și vreme de jumătate de oră îmi las simțurile să urle nefericite în voia lor.

 

 

(Articol în curs de actualizare)