Nu mai știu dacă v-am povestit că i s-a furat telefonul fie-mii în tramvai acum un an jumate și am făcut plângere în care fata a descris suspectul de lângă ea. Cică era client vechi al poliției, dar firește că la el nu s-a găsit nimic.
În timpul plângerii am văzut cum se clasau cazuri vechi de telefoane furate din anii 1995-1998, drept care nu mă așteptam să primim foarte repede răspuns. Eroare, ancheta a decurs mult mai repede. Va să zică la 18 luni de la întâmplare, am primit răspuns: întrucât din probe și declarații nu rezultă concret că ăla e vinovat, e vina fie-mii că i s-a furat telefonul pentru că nu a fost atentă când i s-a sustras. M-am umflat de râs. Va să zică lecția autorităților e ca aia când vine copilul bătut acasă și se smiorcăie:
– Tăticule, m-au bătut copiii!
Șmaf! Șmaf! Câteva perechi de palme îndesate pe ceafa copilului:
– Să nu te prind că mai vii bătut acasă, că te mai bat și eu o dată!
Dixit.
tu glumesti?
Eu le-as face o cerere sa iti dea si legea unde scrie ca in caz de furt, vina e a proprietarului.
Din asemenea “lecţii” ajung tinerii la concluzia că mai bine să fure ei primii pe cineva, ca să nu fie de vină 🙂