Au ăştia nişte preţuri la stomatologie de te rupe-n două, nu ştiu de unde se extrag materialele alea de pus în dinţi de sunt aşa de scumpe, cred că-s mostre aduse de sondele alea spaţiale de merg pe Marte.
La asta se adaugă manopera tehnicianului care buchiseşte forma dintelui, că trebuie să fie o formă impunătoare, că doar de-aia dai un ban grămadă! Plus consumabile: şerveţele de strâns de gât ca să nu te scuipi, pahare de unică folosinţă să nu iei herpesu lu altu, injecţia (că la cum arăţi când intri în cabinet, e musai o anestezie de culcat elefanţi); mai pune manopera stomatologului care include chiria de la cabinet şi leafa asistentei care ţi-a deschis uşa, per total dai pe-un dinte de zici c-ai mobilat jumate de bucătărie cu tot cu furculiţe în sertare!
I-am ferit şi eu până la capătul răbdării, adică până n-am mai putut să râd şi-am sărit peste etapa de masticare direct la înghiţire, de se umfla burta ca la somalezi.
Pe deasupra, văzusem eu la mamaie şi la surorile ei cum le iese flegma din gură când vorbesc – ei bine, hai să nu fiu scârboasă – cum vorbesc ele cu stropi, sau cum mă uitam direct la omuleţul pustnic din peşteră când le apuca hăhăiala şi susurau ca nişte şerpişori când bârfeau şoptit la ureche. Dar m-a izbit asemănarea când am văzut că şi ele taie mărul în bucăţi să-l poată mânca, la fel ca mine.
La capătul răbdării, cum spuneam, am deschis hotărâtă uşa stomatologiei. La prima consultaţie mi-a făcut devizul, dar a avut totuşi inspiraţia (sau experienţa) să-mi spună suma totală când nu mă ridicasem încă de pe scaun.
Am plecat de acolo cu cioburi de hotărâre la subsuoară şi m-am dus să mă reculeg direct la prietena mea cămătăreasă, banca. Mi-am tras un credit de nevoi personale pe măsura devizului meu de barosan şi…
… nu cred că are vreo relevanţă adrenalina trăită pe scaunul stomatologic….
iată că mi-am tras dantură nouă!
Îmi propusesem să-mi leg colţurile gurii de urechi, să stau numai rânjită de-acum.
Treaba e că a venit la scadenţă prima rată de credit între timp şi mi s-a mai înmuiat elanul la rânjit.
La a doua arătam crispat, de parcă aveam nevoie urgentă la baie.
La a treia rată m-a pocnit filozofia şi paradoxal, dacă până acum îmi venea să râd şi voiam să mănânc, dar n-aveam cu ce, acum aveam cu ce, dar nu-mi mai venea nici să râd, nici să mănânc.
Acestea fiind zise, nu mi-a rămas decât să propovăduiesc altora să se-ngrijească să rămână cu dantura naturală şi dacă totuşi n-au încotro, să se-nveţe să zică cu dantura nouă „Mississippi”.
Dar cine are zambet frumos acum? banuiesc ca toata lumea in casa 😉
Stim, cunoastem, e grele..:(
Ma apuca plansul cand ma gandesc ca reincep vizitele la stomato :((
Dupa ce ca urasc sa merg acolo mai dau si caruta de bani….
Esti crimanala :)) M-am apucat de citit de la calendele grecesti si rad cat pot de incet sa nu trezesc dra. :))
😀 succes!