Începe de obicei cu o cafea şi abia spre fundul cănii îmi dau seama că e pe sfârşite iar eu nici n-am înţeles să o savurez, fiind cu mintea-n altă parte…
…continuă cu mersul în mijloace ale RATB unde ca să nu mă enervez că e trafic, fac abstracţie gândindu-mă la altele. De obicei „altele” constau în calcul datorii, de unde mai iau, în ce ordine le dau, schimb iar ordinea priorităţilor…ce naiba?!?
Două coţofene întrerup şirul calculelor. Se vaită că le-a micşorat salariile, că a dat pe nu ştiu cine afară şi a păstrat-o pe panarama aia care nu e bună de nimic. Mă uit urât la ele şi-ncerc să-mi dau seama cam ce-ar putea să-şi pună în cafea dimineaţa de au limbariţa asta!
Mă obişnuiesc totuşi cu zgomotul lor şi reuşesc să fac abstracţie. Unde rămăsesem? Ah, da! Uite, vezi? Uitasem că trebuie să-i dau bani fetei pentru concursul de mate! Rahat! Ei, atunci plătesc săptămâna viitoare abonamentul la telefon…Acum ce mai e??
O melodie arăbească îmi atrage atenţia. Nene, ce sonor are! Posesorul telefonului începe să se frece şi pe el şi pe vecinii de tramvai şi într-un final ajunge să-şi butoneze telefonul şi să urle: „Alo! Ce vrei, fă?…Păi cum să ajung aşa repede, tu nu ştii ce-i pe drum?!” şi închide nervos. Uşor-uşor reintru în starea de transă.
Presupunând că ne dă salariile la timp, mai sunt 5 zile. Şi eu mai am bani împrumutaţi de două. Uf, dacă mereu se iveşte câte ceva?! Ar fi trebuit să-mi ajungă….
BUMMM. „Fir-aţi ai dracu!”
Înţepenesc.
Un tânăr. A izbucnit pur şi simplu. Din nimic. Probabil tot din gânduri împrăştiate. Înjură. Dă cu pumnul în bara şi geamul de lângă ei. Se umple de sânge. Îl urmăresc cu coada ochiului. Ciudat, dar nu pare sonat.
Între mine şi el, o puştoaică. Asta dă să leşine. Îi şoptesc: „Stai pe picioare, nu-i atrage atenţia”. Tipa se agaţă de braţul meu, cu ochii mari, respirând sacadat.
Tânărul înjură banca, l-au păcălit, el de unde să mai dea? Buşeşte în continuare aceeaşi mână făcută zob. Ce, e de vină el că a pierdut serviciul?
Tramvaiul ajunge în staţie şi el coboară furios, alergând şi lătrând în continuare înjurături şi blesteme.
Ceilalţi, din tramvai, respiră la unison. Câteva se închină. Una bombăne: „Aşa o să ajungem toţi…”
Cu braţul amorţit, o rog pe tipa de lângă mine să-mi dea drumul. Îngaimă cu ochii umezi: „Scuză-mă….m-am speriat rău”.
La prima staţie, final de linie. Cobor. În sfârşit! Trag adânc aer în piept. Ţeapă! Şi-a pornit un scuterist motorul şi trag adânc fum în piept. Sincer, n-am simţit chiar tot, graţie faptului că am deviaţie de sept. Şi nu, nu mă operez acum, nu e încă pe lista mea de priorităţi. Atâta timp cât mai am o nară cât de cât valabilă, lupt până la capăt!
Merg restul drumului pe jos, încercând să nu mă mai gândesc la nimic. Simt nevoia doar să respir. E adevărat că e fum de maşini, e praf. Dar dacă toracele meu se mişcă încă ritmic, se cheamă că respir.
Ajung la muncă.
Eeee…aici e de alt episod.