supărare mare

By | 2021-12-12

Dacă mi se întâmpla să rămân blocată în fața unei pagini albe, acum am coșmaruri vii. Atacuri de panică. Merg să fumez o țigară, mă întorc, șterg biroul, mă ridic și mă uit din toate părțile să văd cum sunt așezate toate și nu-mi convine, mai șterg o dâră de praf, mă așez și iar mă ridic să mai fumez o țigară. Mă întorc și mi se pare că am ochelarii murdari. Îi șterg pe nădragi, ah, stai că nu e bun materialul, îi șterg pe tricou, parcă tot au dâre pe la colțuri, caut cârpa de ochelari din tocul de ochelari, caut geanta în care e tocul de ochelari, șterg și tot nu-mi convine. Mă duc și îi spăl cu apă și săpun.

Eh, altă viață!

Acum că am terminat cu introducerea asta, încep să cred că Sadoveanu din lipsă de idei intra în atâtea detalii. Păi cât să povestești despre Lizuca și Patrocle? Bagi pădure, că la câți copaci are, te plictisești povestind numărătoarea lor.

De ce atacuri de panică? Pentru că actualitatea asta în care trăim. Și nu neapărat virusul, am acceptat ideea că trăim un serial de 3,5 stele pe imdb într-o epocă aproximativ comunistă, in care accepți volens-nolens să îl trăiești, așa e regimul.

N-am avut o viață plină de mulțumire, fericire, avuție, căcaturi de-astea… aș spune siropoase, e ca în filmele romantice cu aw! ce drăgu!…  Mă, dar am reușit să trec prin viață luând-o în bășcălie, românește. Că așa am copilărit, cu bancuri foarte bune, cu oameni geniali care știau să ascundă durerea printre cuvinte și râdeai de crăpai. Și de aici, potop de râsete pe mai departe. Am strâns din dinți când a durut și pe urmă m-am ridicat și am râs.

Actualitatea asta naște un râs …încrâncenat. Nu mai poţi spune nimic fără să răneşti pe cineva, pentru că – din diverse motive toată lumea are nevoie de terapie – şi ba bulling, ba discriminare, ba misoginism, ba dracu să le ia pe toate câte au apărut. Câteva cuvinte ajung o rană cât o prăpastie, supărare pe viaţă, gata, nici război nu mai facem, nu mai vrem să ne vedem, să ne auzim, nu mai putem crea nici o legătură!

Oameni pentru care aș fi dat în scris că n-or să se despartă niciodată, s-au despărțit. Relații familiale care erau unse și pe care aș fi pus ștampila together forever, s-au năruit într-o secundă. Am ajuns să mă uit suspicioasă la umbra mea: auzi, tu ești sigură că ești cu mine sau te prefaci până pleci?

Se uită și-asta la mine, ce-ai fată, te-a scrântit și pe tine pandemia, unde naiba să plec?!

Nu știu, nu vezi ce vremuri sunt? Nu mai am încredere în nimeni, nici măcar în mine.

Și umbra mea zâmbește bully:  Tu n-ai ce să mâzgălești pe pagina aia și mă bagi pe mine linia întâi?

Recent, m-a enervat unul din unchii mei. Băiat de treabă, profesionist în meseria lui, mâini grele, bătătorite de muncă. Eh, de la o vreme când bea mai are glume proaste, cu strâns de ceafă, tras de urechi. M-a enervat, mă simțeam ca un căcăcios de 7 ani ( copiii de 7 ani nu sunt căcăcioși, a nu se lua ad litteram! ) și i-am zis că vreau să discutăm serios față în față, când e treaz. N-am mai avut timp să ne vedem, eu una, chiar n-am avut când .

Ăsta a înțeles că m-aș fi supărat pe el rău dacă n-am mai dat vreun semn de viață. L-am sunat să ne lămurim și îmi vorbea de parcă vorbiserăm o oră înainte și prietenie ca lumea, ne-am pus pe repede – înainte cu ultimele noutăți, am râs, am făcut niște mișto-uri ieftine și-a rămas că mai vorbim.

Am rămas cu senzația că parcă am vorbit cu cineva în altă epocă, acum mai bine de 10 ani. Am rămas cu senzația că…în mod suspect, mai e și bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.