Aveam mai puțin de 7 ani când trăgeam de tata disperată să mă lase și pe mine să mă dau în mașinării amețitoare din parcul de distracții. Când mă dădeam jos eram în culmea fericirii, chiar dacă mergeam ca Fetele de la Căpâlna.
Pe urmă am mai crescut și n-am rezistat să trec pe lângă nici o super-mașinărie amețitoare dacă nu mă dădeam în ea.
Avea fi-mea vreo 2 ani când am urcat într-o maxi-roată (unde a trebuit să-mi aleg bine locul să nu nimeresc în voma altcuiva de dinainte), în care vedeam în secunde consecutive pământ-soare- pământ-soare- pământ-soare… iar tati, rămas jos, spunea fetei:
– Hai s-o căutăm pe mami 2 km mai încolo, că acolo cred că aterizează după cum se învârte roata asta.
Recent, am urcat într-o mega-amețitoare de-asta și mi-am simțit inima explodând în tâmple. Da, ok, era frumos și totuși ! Parcă mult prea greu s-a terminat, iar eu simțeam că mi s-au deplasat toate organele și nu mai au treabă cu mine. Mi se părea mie când spălam geamurile că am îmbătrânit, dar chiar așa?…
Peste 10 ani presupun că o să-mi fie teamă să mă întorc prea repede într-un loc…
Iar peste alți 10 ani, voi urmări cu coada ochiului preț de minute bune locul în care aș vrea eu să ajung. Poate că o să rămân doar cu gândul că aș vrea să ajung acolo.
Of, de-ar fi caruselul ăsta al vârstei de-a-ndaratelea !…
Daca da Domnul sa mai apucam, cica exista si un moment in care dai iar in mintea copiilor…
s-ar putea să apucăm înainte de a atinge vârsta aia =))
Eu sunt fericit că încă n-am trecut de mintea copiilor de acum peste 30 de ani :))