dureri distractive

Cum se mai distrează prietena noastră, Michelle:

Îmi pare rau că nu am mai scris:

Iată cauza: Nevoia te întărește?

N-am mai scris. N-am mai scris din motive de dureri. Nu prea-ți mai auzi nici gândurile când te lovește durerea de coloană de nu-ți poți mișca picioarele. Îți cresc instantaneu fire albe de păr și apoi ele, firele, cad precum frunzele toamna de la durere. Sau poate reușești și-ți smulgi părul de durere ca să nu mai fie nevoie să năpârlești toată casa. De durere.

Început de coșmar. Vin luni acasă și era furtună de zăpada…dreak că nu se mai termină zapada asta. Toata viața mi-am dorit să locuiesc într-o țară calduroasă unde să cânt „O baobab frumos!” și nu „O brad frumos!” și am ajuns în țara cu cea mai lungă iarnă din an, unde se spune că ai 8 luni iarnă și 2 luni muște – Canada! Mă uit în fiecare zi la meteo și-mi scurtez viața cu câteva zile numai când văd prognoza zilnică….de-aș putea să plec, ieri aș face-o! (nu modifica vorbele că știu ce spun) Ieri e ziua de plecare în fiecare zi.

Și după cum spuneam, luni zăpadă, -5⁰ care se simt ca -15 de la vânt. Vânt de-ți trebuie cărămizi în buzunare și noroc cu ochelarii care mai atenuează fulgii ce riscă să-ți rănească corneea…vine cu măzăriche, cu apă, cu mama ei, că nu se mai termină! Poate voi sta într-o zi sa caut povestea canadiană prin care un roman nou venit pe aceste meleaguri este încântat la început de prima zăpadă, după care, la sfârșitul poveștii, după ruptul a vreo 5 lopeți și galopatul animalelor de iarnă prin jurul casei prin martie așa, se arată dispus să meargă la spitalul de nebuni și reîntoarcerea urgentă la patria mamă sau emigrarea într-o țară africană, dând casa cu toate acareturile contra cort cu două ieșiri confort, nu contează.

Luni, vânt, zăpadă, vin acasă și-mi dau seama că de la vânt se desprisese o placă de la balcon și trăncănea pentru că i se rupseseră niște butoane de la vânt….mă duc să bag niște sârme până la primăvară, când voi avea timp de reparații. Unde-i primăvara ???? Bag prima sârmă până îmi dau seama că mi-a înghețat deja spatele, mîinile și capul și nu mai văd nimic de la zăpadă, așa că mă duc să-mi iau ceva pe mine și să-mi șterg văzătorii. Întors înapoi….băgat încă două sârme în 3 minute…măcar nu mai se lovește nebunia aia de placă.

Hai să facem mâncare de seară….iau o cutie de cereale de pe un raft de la nivelul meu și dau să o pun pe masă…..și copiii mei, am rămas în acea poziție de aducere a cutiei de la nivelul feței la nivelul mesei, pentru că instant mi s-au blocat mușchii spatelui cu durere atroce din partea dreaptă a mijlocului către piciorul drept, până în vârful degetelor de la picioare. Durere frate de nici târât nu mergea piciorul. Blocat și ce să mă aplec, că aplecarea era ca și cum ai fi pus o cămila să facă tzucahara întins între două liane. Seara baie fierbinte, masaj de la al meu soț care dacă știe că mă doare mă atinge ca pe porțelan…barbații ăștia…nici furnicile nu le omoară! Se duce să ia o hârtie să le dea afară și până vine el cu hârtia moare furnica de moarte bună, nu înainte de a mai scoate vreo 3 generații de plozi.

Am dormit ca și când aș fi dormit într-o căruță cu pietre, m-am trezit ruptă de oboseală și cu o durere pe picior de mă întrebam cum naiba o să conduc. Primul hop : îmbracatul. Aici, mai cu ajutorul soțului, mai cu ajutorul trasului chiloților cu degetele de la piciorul stâng, am reușit performanța de a mă vedea îmbrăcată. Coborât de scări: altă experiență interesantă, dar pentru prima dată în viață văd utilitatea balustradei de a mă ține de ea sau eventual de a mușca din ea la fiecare două trepte coborâte.

Am ajuns la mașină și m-a ajutat copilul să mă îndoi la nivelul șederii pe scaun și fixarea piciorului drept în podea pentru a nu mișca decât dreapta stânga (accelerație-frână); mușcat volan și rugă către prietenul de sus care știu că ma iubește să ajung vie și nevătămată la servici și apoi dacă s-o îndura vreun medic să mă primească în aceeași zi. Pornesc mașina care dă semne de îngroșare a tonusului și doreste să pornească după o rețetă turbo cu înecari pe alocuri. Dacă tot e bal, bal sa fie!

Vine soțul: Cred că ți s-a bulit toba – să treci și pe la mecanic! De parcă trecerea pe la mecanic era așa, doar un fâlfâit de lebădă pe deasupra lacului și nu mai conta că aveam un ocol de 30 de km peste alți 30 de km care îi aveam până la servici. Deja oasele mele simțeam că îmi intră în creier și el îmi spunea să trec pe la mecanic. Sigur trec, dacă nu ma înfig în vreun stâlp din cauză de blocaj picior drept pe accelerație.

Las copilul la prieteni să-l dea la autobuzul de școală și mă centrez pe autostradă băgând muzică clasică. Ajunsă în fața unei banci să bag un cec la bancomat, începe distracția de a mă da jos de la volan. Distracția  a fost de durată și cu durere. Și m-am ținut de mașină…și ea de mine până am înaintat 1 metru, că după aia s-a terminat mașina și urma aleea până la ușa băncii care avea cu totul vreo 5 metri și unde nu aveam de ce să mă mai țin. Vânt, ninsoare… cred că m-a ajutat îngerașul până la ușa băncii care cred că avea vreo 100 de kile la câtă durere aveam. Intru, bag cecul la bancomat și noroc cu o tanti angajată la bancă, m-a văzut în suferință și a apăsat pe butonul de deschidere automată a ușii pentru cei cu disabilități. Știam de informatia asta, dar nu am folosit-o niciodată. Bun de știut…la urmatoarea sciatică o să folosesc toate butoanele de pe lângă uși. Sper să nu mai am alta totuși!

Am ajuns la servici cu o durere și un vuiet pe mașină de ziceai că aterizează vreo navetă spațială. Toba dădea semne de deces și zdrăngănea, mă întrebam dacă o să mai țină până la mecanic. Numai de nu m-ar opri poliția! Am rezolvat în timp util cu serviciul și șefa m-a întrebat dacă nu am înnebunit să mă urc cu criza aia la volan. Aia e!…doar eu știu că tot ea mă va întreba de oarece rapoarte și nu am cum să le dau dacă nu le și fac. Plec la servici happy că am reușit să-mi fac programare la acupunctură și masaj la o tanti chinezoaică foarte profi care m-a mai salvat dintr-o blocare de mușchi. Dar trec pe la mecanic pentru că Verzuca(mașina mea) dădea semne de pneumonie și iar bagă-te în mașină cu dureri, extrage-te din mașină tot cu dureri. Mutatul piciorului de pe accelerator pe frână și invers este înca un val de păr căzut de la durere și strâns de dinți. Și ca să fie tacâmul complet, mi s-a terminat apa de șters parbrizul, iar ștergătoarele mele mișcau o mâzgă incertă pe parbriz, fără posibilitatea de a curăța ceva din lipsa de material de curățat…..dacă tot nu pot să merg, măcar să nu văd nici pe unde merg. Nu?

În fine, am rezolvat și cu mecanicul o sudură pe toba care chiar stătea să cadă…..cum naiba într-o zi să se taie țeava aia, să mai rămână o lipitură în care se ținea…nu știu?!!!

Tanti chiezoaica mă aștepta, dar chiar a fost mirată să mă vadă mișcându-mi picioarele ca robotul și mai mult târșâindu-le. Aaaaa, lasă că rezolvăm……știam că mă va durea în criză, dar nu mai țineam minte. A început să învârtă în mine acele alea micuțe tanti chinezoaica, timp în care îmi venea să o iau și să o toc pe tocător cum toci vinetele. Mi s-au înfățișat prin fața ochilor toate elementele învechite de tortură pe care le citisem la școală și mi se păreau floare la ureche pe lângă ceea ce pățeam eu la tanti chinezoaica. Am zis: Oprește-te un pic să respir că mi s-a uscat și gura……drăguța de ea a luat niște pietre fierbințti și le-a plimbat pe lângă coloană. A fost o mare ușurare…….! După 10 minte de tortură chinezească mă puteam da jos din pat. Eram cu niște oarece dureri…dar suportabile și îmi puteam mișca picioarele.

Am mers a doua zi la servici ceva mai bine….am mai trecut pe la tanti chiezoaica la o altă terapie căreia iar i-am promis în gând moarte prin căsăpire, dar nu am mai căsăpit-o pentru că m-am simțit mai bine după ședința ace-pietre fierbinți. Mi-a mai rămas păr în cap de un duș și o ploaie torențială, balustrada și volanul prezintă urme incerte de om de neanderthal…dar nu mai contează!

Sper să mai pot să mă mai concentrez la povestirea Bunicul!