vrăjeală şi pitoresc românesc

Ieri am umblat pe drumurile patriei cu familia pentru că aveam o zi liberă şi pentru că spre ruşinea mea nu văzusem până acum Poiana Braşov. Acum am văzut-o. Nu am mers cu telecabina pentru că ne costa cât toată benzina cu care umblam pe drumurile astea ale patriei (30 lei dus-întors şi nici aici nu au reducere pentru pensionarii mei) . Nu am intrat în restaurantul Şura Dacilor pentru că povestea unul cât costă acolo cea mai proastă sticlă de vin şi-am zis că mai bine mergem să mâncăm în altă parte decât să ne lăsăm indispensabilii amanet pe acolo, în schimb m-am oprit iar la suveniruri . Aproape jumătate din ele erau şi pe litoral, dar trebuie să recunosc o treabă: cele cu specific montan erau pline de blănuri sau lână.

Decorul e cu adevărat impresionant însă. Bucură sufletul atât de tare, încât pare că nici nu meriţi ca tu, simplu muritor, să vezi o astfel de minunăţie.

Sunt aceiaşi brazi, ca-n alte părţi ale ţării, aceleaşi serpentine, şi cu toate astea nu poţi spune că e la fel.

Ne-am întors şi de la Predeal – Pârâul Rece am luat-o pe ruta Rucăr-Bran. Aoleu ce drum! Şi noaptea în somn am revăzut serpentinele! După ce ne-am săturat de serpentine şi décor – oi pe stânga, vaci pe dreapta, şuri de paie din când în când şi din kilometru în kilometru afişe cu “vând căţei” , tata a început să vocifereze că lui nu-i convine, nene, să vadă atâtea găini în gospodăria de la mamaie, iar ăştia de aici să n-aibă alt obiect al muncii decât pensiuni cu cazare şi vânzări de căţei ciobăneşti!… Abia-abia l-am convins că se ocupă şi ăştia cu creşterea galinaceelor, deci poate sta liniştit.

Mai vedeam pe ici, pe colo orăşeni cumpărând produse bio gen brânză şi ouă la suprapreţ, dar cu convingerea că au făcut o afacere excepţională.

Pe drum, de la distanţă, am văzut o cetate aşezată în cuşma muntelui şi părinţii mei au început să comenteze că e Castelul Bran. Ne-am oprit lângă un ţăran aşezat pe marginea drumului care îşi scosese din traistă pâine pe vatră şi struguri negri, şi îmbuca pofticios când din una, când din cealaltă:

– Ziua bună, nene! Zi-ne şi nouă: mai e mult pân’ la Bran?

Omul, numai zâmbet binevoitor,şi-a lăsat pălăria puţin pe ceafă şi ne-a răspuns înghiţindu-şi dumicatul:

– Ziua bună! Dacă vreţi la Bran şi nu la cetăţuia Râşnovului de colo din munte, mergeţi pe drumul ăsta şi ţineţ-o drept cam cinşpe minute ş-ajungeţi!

 

Am lăsat Cetatea Râşnovului în urmă şi am pornit-o către Bran, să cumpărăm tricouri cu Dracula mirosim legenda la faţa locului şi… să mâncăm. Altfel, eram în stare să mergem înapoi să linşăm ţăranul cu struguri şi pită, întâlnit pe drum.

Toate localurile de la poalele Branului sunt scumpicele, dar de foame am intrat în unul dintre ele. Acolo ne-am contrazis la masă fiindcă nu ne hotăram câte zile au micii pe care ni-i încălzise pentru masă: eu şi tata susţineam că-s făcuţi acum două zile, mama şi Mixu că trei, pe Mixy Jr. n-o interesa că nu servea, iar ospătăriţa care îşi acoperise pleoapa unui ochi vânăt cu un plasture nu a vrut nici de-a naibii să contribuie la dezlegarea  dilemei noastre .

În afară de nişte cârnăciori care pe o parte arătau bine, iar pe cealaltă arătau proapeţi ca abia scoşi din porc, restul mâncărilor au fost bune.

Ne-am rătăcit apoi pe nişte drumuri pe acolo căutând o cunoştinţă de era să lăsăm toba maşinii pe uliţe montane şi , apăsată de utilităţile dar mai ales de mall-urile lor inexistente,  am întrebat-o pe o femeie: „Doamnă unde faceţi piaţa aici?”

„E un privat mai jos, în deal, mai iau de la el câte ceva…”,

ne-am răcorit apoi lângă Pârâul Poarta, la baza pârtiei de ski. Aici toţi ai mei se relaxau încântaţi, numai eu străduiam să opintesc vezica stârnită acustic de susurul pârâului.

Linişte, calm, pace. Îţi auzi creierul cum cască a lenevie.

Lăsăm în urmă castele şi străzi făcute de mâna omului şi ajungem la Peştera Dâmbovicioara.

 

Unul din ghizi, o puştoaică de vreo 10 ani ne spune în viteză şi fonfăită de parcă ar avea prune-n gură legendele peşterii şi din când în când îndreaptă lanterna leşinată către formele pe care natura le-a desenat în stalactite: berbec, aripă de vultur, cap de şarpe. Toate acestea mai mult le ghicesc decât să le văd în lumina chioară a lanternei obosite.

Copila-ghid cu prune-n gură bombăne în continuare fără să respire în timp ce merge înaintea noastră, de parcă ar rosti incantaţii în versuri pe sub pereţii reci şi umezi. Îi pun 2-3 întrebări mai mult ca să fiu sigură că vorbeşte româneşte, dar fata nu bagă în seamă întreruperile, de parcă ar fi surdă. În pasul ei zorit, aproape ştrengăresc, prind din zbor ceva despre Robin Hoozii româneşti,  haiducii

„Fulga şi Budac

Aveţi grijă la cap!”

Pentru că pe alocuri trebuie să te apleci ca să treci mai departe să nu iei stalactitele în cap, iar puştoaica repetă treaba asta cu „Fulga şi Budac/Aveţi grijă la cap!” în fiecare loc în care trebuie să te apleci.

N-am înţeles de la cine au luat, cui au dat, în ce vremuri s-au ascuns haiducii şi câtă vreme au trăit în peşteră până să fie trădaţi. Galeriile sunt înfundate şi în 10 minute am fost afară cu tot cu timpul scurs în care am ţinut-o pur şi simplu în loc pe copilă să-mi repete clar numele haiducilor.

Afară se aşează lângă ceilalţi 2 ghizi de vârstă apropiată ei care s-au pricopsit cu nişte pungi de pufuleţi de la turiştii lor, chestie care îmi crează o imagine a cerşetorilor copii din intersecţiile capitalei, trimişi la treabă de mai-marii lor.

Ştiu , cu imaginea asta am omorât toată priveliştea peşterii pentru câteva momente, dar nu m-am putut abţine, pentru că pe oricine întreb îmi spune : „Vaaai, e mişto, e nemaipomenit, sunt nişte copii superbi acolo pe post de ghid!”

Fâs. Poate ghizii lor nu aveau prune-n gură. Poate-i ordin de la minister să fie puşi ghizi copiii…

Mai jos, o cucoană insistentă vindea diverse magiunuri şi siropuri din fruncte de pădure mai ales… poate vouă vă plac, dar când eşti tras de mâneci să cumperi, reacţia firească e să te smuceşti şi să…

Nu, nu i-am făcut nimic doamnei.

Cheile Dâmbovicioarei te lasă fără grai. Natura a făcut spectacol fără să se dea în stambă. Treci cu emoţie pe care nici o aparatură modernă nu o poate reda pe lângă pereţii stâncoşi, verticali, înalţi de peste 200 de metri. Pe sub aceşti pereţi stâncoşi curge pârâul rece şi neastâmpărat ca într-o prăvăleală răcoritoare.

Privind pitoresc, uiţi de comercianţii care vrăjesc de pe urma pitorescului.