Acum când arată aşa, da, ce să zic? Arată rău. Mi-e milă de soră-mea când o văd că vrea să facă ea ceva, că e deschisă la opţiuni. Aş vrea să o pun să dea vreo câteva sute de milioane să-l facă pe ta-su bine, aş vrea să-i spun că am auzit nişte poveşti conform cărora pupi o broască ţestoasă şi te faci bine de cancer. Şi dacă o lingi pe fund te faci bine de metastaze.
Pfff! Rahat!
Are şi ea o familie de ţinut, nişte copii de crescut, nu pot să o mint aşa, cu ochii larg deschişi.
Am încercat să-l fac să râdă, să-i creez spaţiu „ca să respire” în cameră, să-l scot afară, să trag de el să ia nişte tratamente, să-i explic cum să respire când simte că nu are pe unde pentru că „doar ţi se pare, tată, respiră o dată cu mine, şi unu, şi doi, expiră…. inspiră…NU, nu simţi alte mirosuri, doar ţi se pare, acum inspiră încet, ca pentru oameni cu sinuzită serioasă… mhm, te descurci perfect, tată, expiră…” apoi să-i urmăresc ochii bulbucaţi de frică cum intră înapoi, la locul lor. „Da, mamă, e OK. Acum poţi să-i faci ceai d-ăla bun de cancer”.
E greu. De fapt e oribil. Dacă aş şti ce să-i fac, l-aş opera cu mâna goală, eu singură, fără ajutorul nimănui. Pentru că e greu să-ţi iei angajamente. Şi e greu să vrei să faci şi să n-ai cu ce.
Îl văd că a trecut la hrană aproape lichidă, dar nu spune că nu poate mânca, spune că face mama mâncare nasoală, şi o spune răguşit, aproape şoptit, pentru că aşa vorbeşte acum. Îl văd că nu mai poate, că mă pune să-i iau pe blat reţete de algocalmin pentru multele lui dureri, ca să nu ştie mama cât îl doare.
Atâta timp cât ne ascundem şi cât avem secrete, tata e viu. Auzi, soro? E viu, şi mai mult de a ne bucura nu avem ce face! Aşa că vezi de treabă şi ai grijă de nepoţii lui!
Din pacate la momentul actual, multe nu poti face si din pacate cred ca este varianta cu mortalitatea cea mai mare. Been there. Poti incerca la Hospice Bucuresti ca stiu ca este sa ofere ajutor paleativ si inclusiv medicatie si calmante mai bune decat algocalmin. Capul sus si bucurati-va pe cat se poate de el.
Bravo, dushule, auzisem de Casa Sperantei, dar nu stiam ca au cabinet in Bucuresti. Mersi!
Stiu ca sunt doar bv si buc si ca ajuta cat pot si cum pot pe toata lumea, indiferent.
Multa putere tuturor!
Big hug! N-am cuvinte.
Asa de bine cunosc povestea! Am trat-o si eu, acum multi ani, cand tata s-a stins de cancer pulmonar inoperabil cu multiple metastaza. N-ai cu ce sa-l ajuti, macar nu-l incurca incercand chestii inutile…lasa-l sa decida singur ce vrea si asa sa faci.
Deja decide singuratate.
O imbratisare calda pt voi dar si pt el.
Asa a patit si familia mea. Tot tata, tot cancer pulmonar cu metastaze osoase. Nasol rau de de tot. Pana la urma la urma, s-a refugiat in lumea lui de vis, cand era tanar, avea nevasta tanara, copiii mici si prieteni mai multi in jur, un serviciu stabil (la acea vreme). Dar tatal meu lua deja morfina pentru durerile pe care nici macar nu mi le pot imagina. Eu eram plecata din tara si a trebuia sa ajung pe 13 octombrie. Am ajuns mai repede, pe 9. Ghicesti la ce data a murit?! Da, pe 13 octombrie, data la care si-a setat creierul ca trebuie sa mai reziste pentru a-si vedea fiica. Noroc ca m-a recunoscut.
Scuze pentru introducerea lugubra, dar tot ce vroiam sa scriu este ca mai mult decat sa-i fi-ti alaturi, sa-l incurajati si sa radeti cu el, nu prea aveti ce face. Stiu cat de greu este sa vezi asa ceva, dar inca este in viata. Eu va doresc putere pentru a continua atat cat va este dat, iar lui, tatalui tau, ii doresc sa gaseasca motive de a rade si de a zambi chiar si asa, cu durerile pe care le are.
Nu prea mai rade si se insingureaza. Si ii e greu. Si ma simt ca un papitoi ori decate ori ma port ca si cum ar fi aproape ok
Măcar cu gândul, sunt mulţi oameni alături de voi. Curaj!
Si tata tot de cancer pulmonar s-a stins. Iti urez sa ai putere. Din pacate nu cred in minuni, cred numai in puterea omului de a trai vesnic in amintire. O imbratisare calda si de la mine.
Mda, macar atata lucru, sa-i chinuim pe altii cu amintiri.
Multa putere Mixy. Nu am cuvinte. Te imbratisez.
<3