inceputul pe scurt

Abia acum cred că îl înțeleg pe tata când tăcea săracul și înghițea amar chiar dacă nu-i convenea. Mi-ar fi spus, a încercat uneori să-mi atragă atenția mai în glumă, mai în serios, dar nu-i reușea. Eram pe val. În anul morții lui mi-am luat inima în dinți și l-am  întrebat: mă tată, dar de ce mama ta nu ți-a explicat niciodată de ce te-a lăsat la orfelinat de când s-a îmbolnăvit până când ai fost adolescent, de ce a ales al doilea bărbat dacă era idiot și de ce nu ți-a spus cine era tatăl tău real și a prefarat să fii fără tată toată viața?

Și mi-a pus: Lumea era proastă atunci, Florentino, era rușine mare să faci copil de fată mare. Crezi că stăteau de povești și vorbeau liber cum vorbești tu cu fii-ta? Nooo, nici gând! Acum ați evoluat, vorbiți de toate, dar curios lucru, nu văd să înțelegeți nimic. Parcă suferiți mai rău decât sufeream noi.

Drept e că, după cum spun, nici tata n-a știut să-mi spună că nu e bine ce fac. Cele câteva dăți în care a încercat au fost niște rateuri penibile, poate că nici generația lui nu se pricepea să se facă înțeleasă. De câte ori îi povesteam încântată de câte cineva din anturajul prostului cu care mă încurcasem, îl vedeam clătinând trist și neîncrezător din cap și eram convinsă că tatăl meu e un introvertit care n-a înțeles niciodată ce e viața.

Mă surprind acum în diverse conjuncturi făcând același lucru cu fiică-mea, fără să-mi dau seama. Și-acum dacă trag linie și scad, abia acum pot spune că o fi fost tata un introvertit, dar încerca să mă ferească de prostia tinereții pe scurt, vorbind din experiență. Bietul tata!

Când ești tânăr ești așa convins de niște adevăruri absolute și ai niște convingeri atât de pe lângă realitate!…sau poate suntem noi un/niște cazuri speciale.

Tata nu m-a crezut niciodată că e un bărbat minunat (prostul din dotare adică) indiferent cât de prințesă mă făcea să mă simt în bocancii și hainele mele ca de armată.

Tata nu m-a crezut că familia și prietenii prostului din dotare mă plac așa cum simțeam eu și că sunt buricul pământului între ei. Nu eram femeia fatală în rochie roșie și ruj roșu pe bot pentru că salariile părinților nu-mi permiteau decât haine cârpite și transformate de mâna-mi proprie în haine extravagante cică, dar clar eram deșteaptă, haioasă, sufletistă și alte caracteristici mizerabile de gen. Mă puneau în capul mesei și nu mâncau până când nu mâncam eu. Cadouri și atenții pentru persoana mea cât cuprinde! Ce să mai! Aveam cam ca un regat pe cinste, pentru că ăștia erau mulți și gălăgioși, nu ca la mine în familie cu orfani sau dați afară de tați bețivi și vitregi de-i numărai pe degetele de la o mână, ăștia ai lui erau mulți și se strângeau des, iar eu eram aproape în centrul atenției!!

Eram pe val, v-am zis.

Numai tata nu m-a crezut.

Pe urmă mi-am luat lumea în cap că am putea fi cuplul ideal (eu și prostul din dotare adică) și când îl vedeam pândindu-mă cuminte cu botul pe labele din față, lăsam mamă, lăsam tată, prieteni, lăsam tot. Cine dracu’ mă mai iubea pe mine așa ca el?!?

El vedea ce părinți nasoi am și cu toate că era de acord cu mine că trebuia să-mi iubesc părinții atât de mult cu sacrificiile și cu lipsurile lor cu tot, nu era normal ca ei să aibă ceva de spus în privința vieții mele de acum ,aveam 18 ani, ce dracu’, chiar eram proasta lor?!

(El îmi spunea toate astea pentru că mă iubea ca pe ochii lui din cap)

El vedea ce prieteni de proastă calitate am și cum nu era nici unul bun de nimic, voiau doar să profite de bunătatea mea. Chiar așa oarbă eram încât nu vedeam cât mă vor la pierzanie prietenii mei sau cât de invidioase erau cunoștințele mele pe istețimea mea?!

(Dar el avea grijă să-mi spună toate astea pentru că mă iubea cum nu se iubea nici măcar pe el)

Și, cum zic, începuserăm să formăm un cuplu. Pe vremea aia mi se părea că e isteț, descurcăreț și sufletist,  nu un șaormar egoist, labagiu, ca acum.

Când a văzut lumea că treaba se îngroașă și noi chiar rămânem împreună, au apărut dilemele familiei lui vizavi de mine: ce dracu’, nu poți să speli un cearșaf plin de motorină la mână?! Mă-sa scoate cearșafurile albe și apretate de te tai în ele.

Nu, nu puteam să le scot albe fără clor. N-am forță în mâini.

Da tu nu știi să faci sarmale din bardă?!

Nu, nu știam. Mama le făcea la mașina de tocat și în afară de ajutor la împachetat, habar n-aveam ce se bagă în ele.

Șiiii….piesa de rezistență: tranșează și tu găina asta de la  țară, să facem o ciorbă și-un pilaf.

Nici asta nu știam… Găina cu pipota plină, cu ouă în ea…abia nimeream pe unde să măcelăresc pieptul, pulpele și aripile. Nici nu știam că o găină ar trebui să aibă plămâni. Sau cum să-i smulg vena aia groasă care se duce în gât, nici acum nu știu cum căcat îi zice!

Primul pilaf s-a umflat cât să satur o unitate militară.

Știi că noi ținem la tine, da’ ce dracu’ ai învățat la mă-ta acasă?

Ăhmmm… ce să învăț? Să am carte? Și chiar și la asta mai dădeam rateuri, pentru că se întâmpla destul de des să citesc o carte polițistă pe furiș, băgată pe sub o carte de trigonometrie, ca să nu mă prindă mama.

Și da. Fraiera aia de mama nu mă învățase anatomia găinii. Nici să apretez cu făină cearșafuri, decât mileuri de macrameu. Mama mă voia deșteaptă.

Ie-te că eram. Grămadă!

Daaaar…Lasă familia, aveam prieteeeeni! Ai lui, firește, pentru că ai mei erau nasoi, profitori, vai de mama lor după cum am zis, deci nu mai aveam treabă cu ei.

Din lapte și miere cum erau inițial prietenii lui, au început șușotelile:

Cutărică zice că poate nu erai virgină când te-a luat, că ai mai avut nu știu ce prieten, eu am zis că n-are cum, nu te lua ăsta dacă nu erai virgină.

Say what?!??

Da’ știi că el a mai fost cu X, Y și… de fapt ar trebui să luăm alfabetul de la A, dar am zis să nu te supăr.

Ăhm…stai să mă gândesc. Doamne, erau atât de multe…

Să știi că de fapt mă-sa nu te halește,dar îi face lui drum să-și elibereze hormonii.

Draga de  mă-sa!  Și, mai departe:

Auzi, dar știi că de fapt el mai are legături cu fosta lui soție și încă nu au divorțat?

………

Of, am zis că e poveste pe scurt și m-am lungit la vorbă. E muuult de zis. Sunt niște ani pe care i-am trăit ca prostul orb, cu oala în cap.

Long story short, când am rămas gravidă (pentru că abia învățasem cum se folosesc tampoanele și erau încă bărbați care le foloseau pe post de pansamente la vremea aia, deci nu știam care e treaba cu mijloacele de contracepție, așa cum e acum) am zis ok, dă-i dracu pe toți, m-a însingurat prostul din dotare complet, dar copilul ăsta va fi centrul universului meu și tot ce voi face pe lumea asta va fi pentru și despre binele copilului meu.

…ei bine, da. Abia atunci, tata m-a crezut.