După violență (9)

Sunt mulți oameni frumoși pe lumea asta, dornici să pună un umăr și să sară în ajutor. Asta îmi amintește de senzația de libertate și de puritate pe care am avut-o în stradă acum mai bine de 1 an. De oameni normali, cu bun simț. Nu-mi venea să cred că sunt atât de mulți. Până atunci credeam că m-am rătăcit cu alți câțiva într-o lume de care nu aparținem.

Aceeași senzație o trăiesc acum. Pare la limita imposibilului.

Dacă îmi pare rău de ceva pe lumea asta, îmi pare rău de tot că el e tatăl ei. O văd cum i se strepezesc dinții când spune “tata”, a slăbit, se vede pe ea chinul psihologic. Am rugat-o să se păstreze sănătoasă, vitaminizată, în limitele normalității, pentru că am nevoie să fie întreagă când gonim. Are o privire neliniștită, traumatizată. Am rugat-o să vorbească oricui despre ce ni se întâmplă, să nu-i fie rușine, să ceară ajutor dacă are nevoie. Prietenilor, foștilor prieteni, străinilor. Nimeni nu rămâne impasibil la o astfel de durere, decât dacă e din tagma bestiei. Să ceară ajutor pe o problemă de viață și de moarte practic, pentru că la noi nu se pune problema că e un tâmpit care vine uneori beat și ne înjură, ci e un tâmpit care ne urmărește pas cu pas. Mă bucur că încearcă să își găsească liniștea învățând pentru examene, dar nu îmi dau seama în ce măsură reușește chestia asta, pentru că nu e lângă mine. Mor să o știu așa. Nu am semnat pentru chestia asta.

În ecuația asta îmi pare bine că a crescut alături de tatăl meu, care e opusul tatălui ei. Știe că pot exista și oameni pe care te poți baza, care te susțin indiferent de situație. E mare lucru.

Azi e ziua miorlăielilor bărbătești. Una primește mesaje de la bărba-su că să-l ierte, că nu mai face niciodată, se lasă de băut, merge la consiliere…Pfff…pentru cât timp? Alta primește poze din living cu fotografii surprinse în momente plăcute în familie- ea cică s-ar fi înmuiat mai mult dacă i-ar fi trimis poze cu camera de joacă a copiilor, copii care acum se joacă cu ce apucă printre străini, dar ea e femeie, nu gândește ca bărbații. Alta primește mesaje disperate că îi e dor de copiii lui, că nu o mai rănește niciodată și nu mai dă în ei, că sunt seminția lui. Alta că să se întâlnească cu el, neapărat, că vine ziua ei și vrea să-i ofere primul buchet de flori după ani de zile de beznă…Ăsta mi-a trimis mesaje că era să moară aseară, noroc cu niște rude de-ale lui, că altfel crăpa săracul!…Adică fata mea are crize renale, se chinuie singură pe ușile altora și pe mine trebuie să mă doară burta de el?!

Vorba lui Z, ar trebui să existe centre pentru bărbați care fac rău și apoi bâzâie la buton. Să fie învățați că nu vorbele, ci faptele spun totul despre un om. Iar faptele se fac în timp. Mult timp. Și au lăsat prea multă durere în urmă și prea multă neîncredere ca să mai vrei să îi dai o șansă. Nu ai cum, ești om, e frumos să ierți, sună bine, dar știi că iertarea aduce alți ani de beznă și însingurare, cu mult mai rău decât ce a fost până acum.

Poate că au și ei regrete, dar astea le sunt utile pentru moment, pentru a impresiona victima. Se vede treaba că azi nu le iese. Nu știu alții cum sunt, dar eu știu că ăsta face treaba asta acum, iar dacă nu-i iese, trece la război.