Doaaaamne, deci s-au pus toate pe o tropăială de zici că a câștigat toată echipa premiul cel mare! Bucurie maximă pe ele, pe copii (mulți n-au priceput de ce ne bucurăm, dar țopăiau și țipau), pe coordonatoare. Să te ții felicitări, lipsea doar șampania, eu cu inima îndoită de ce o să urmeze, alea…
Zic de faptul că s-a aprobat ordinul de protecție.
Am respirat un pic adânc și am ales să uit măcar pentru câteva minute de ceea ce va urma în timpul ordinului. Prea erau bucuroase, serios, dacă ar fi venit cineva cu o poală de bijuterii pentru ele nu cred că ar fi chițăit atât! Parcă ar fi câștigat toate procesele cu bărbații lor. Și ne-am bucurat nițel.
Reacția lui Z a fost zâmbăreață atunci când am intrat în cameră:
– Don’t go home! I will hide your shoes!
Am potolit-o și i-am explicat că nu pot pleca momentan până când nu suntem anunțați oficial și eu și el. Plus că e chestia cu drept de apel în 3 zile de la comunicare, pe care el n-o să vrea să le irosească. Asta înseamnă alte zile de… liniște (insert big rânjet)
Pe urmă am început să caut modalități de buton de panică acasă. Bine, condiția e să ajung acasă, că dacă începe ăsta să se împrăștie iar ca mucegaiul… Curios e că panica mea parcă e văzută altfel de coordonatoare după ce au auzit de la avocată ce s-a întâmplat la judecătorie. Of! Acolo am zis că mor de nu știu câte ori, chiar îmi venea să le spun ălora de la salvare la un moment dat: lăsați-l fraților, că e melodramă ieftină, ia uitați-vă la mine, ce ziceți, mai sunt om până mâine? Dar n-am mai zis…am răsturnat bolovanul și am zis că lupt, nu? Mă uit la fetele astea că parcă le dau aripi când vorbesc cu ele, chiar și atunci când mai plâng. Asta e bine, îmi face bine. Ca la judecătorie, când o fată care cred că venise la divorț din ce am auzit-o șușotind cu avocata , m-a auzit vorbind cu avocata mea că ăia 4 sunt prietenii lui, l-a văzut pe animal, a auzit-o pe avocată întrebându-mă dacă atâția sunt în interior, câți ar putea fi afară?!!, m-a văzut tremurând și mi-a pus mâna pe braț. Avea lacrimi în ochi când mi-a spus: Ți-e frică….sunt convinsă că o să fie bine, ai încredere, te rog!
Am! I-am răspuns vitejește, apoi am respirat nițel ca să vadă că sunt bine că-mi venea rău când o mai vedeam și pe ea cu ochii în lacrimi.
Hai că nu mai oftez. Să ofteze Z, că cică se simte babă de atâta oftat.
Mmm…Adineauri o mămică l-a pus pe fi-su de 5 ani să-mi dea și mie nu știu ce mâncau ei acolo dulce.
– Puiule, servește-o și pe doamna!
– Ea nu e doamnă!
– Dar ce e?
– Ea e Florentina.