Când am văzut-o pe mamaie, m-am bucurat. Când mi-a tras pupăturile regulamentare pe obraz, am acceptat, chiar dacă mă simțeam cu fălcile ventuzate. Când a început însă pledoaria măritișului, că vezi Doamne să nu mor singură, să fiu și eu cu cineva la bătrânețe, m-am enervat. Și am rămas nițel nervoasă, ca să vadă că nu am chef de părerile nimănui și să mă lase în pace. Aiurea!
– Te-ai nevrozat? Te-am supărat așa rău?
– Normal!
– Auzi, da’ tu nu m-ai supărat pe mine când n-ai vrut să vii să-mi repari televizoru’? I-am dat douăjde lei lu Ion Tuciuriu, când puteai foarte bine să vii tu!
– Nu știam, bre mamaie, să-l fac! Dă-l naibii de televizor!
– Lasă vrăjeala, știa prostu ăla și nu știai tu? Ce mare lucru să-I schimbi o sigoranță, ceva, ți-am zis, avea sonor, da’ nu ieșeau oamenii din el! Ce mare lucru să vii să-i scoți?
După ce m-am hăhăit nițel imaginându-mă trăgând de vreo vițică vorbitoare pe posturile de televiziune ca să iasă în ecranul televizorului lui mamaie, am zis să-i amortizez nițel supărarea:
– Ai dreptate, mamaie, știu, sunt fată deșteaptă, dar trebuie să înțelegi că nici n-am avut timp!
– Păi așa zi! Ce tot o dai cotită? Ia vezi și tu cine sună la telefonu’ ăla din casă. Pe mine mă apucă noaptea dacă mă scol de-aci!
Mă ridic și dau buzna în camera ei, ridic receptorul, era fratele lui mamaie ăla mic:
– Bună ziua? Dada este?
Mă reped înapoi, la mamaie:
– Mamaie, e frate-tu!
– Ptiu, ducă-se! Nu vreau să vorbesc cu el și nici să-l văd, că m-a supărat rău!
Iar fug în casă:
– Bună ziua, unchiule. Dada este, dar cică o apucă noaptea până reușește să intre înapoi în casă la cum merge cu cadrul ăla.
– Oooof, așa-i nepoată! Urâtă-i bătrânețea! Spune-i că îi urez multă sănătate, o să o mai sun eu, poate o prind pe lângă telefon.
Ies înapoi afară.
– Mâncăm și noi, mamaie?
– Mâncăm, fata mea! La anii mei te bucuri mai mult de mâncare decât că mai ești viu. Off!… Acuma parcă-mi pare rău că n-am vorbit cu frate-miu
– N-ai zis, bre, că nici nu mai vrei să-l vezi?
– Așa-i, da’ dacă nu-i mai bagi în seamă, oamenii te uită, maică! Când umblam pă drum mă știau toți, vorbeam cu ei, glumeam cu ei, eram videtă! Acuma mai vine câte o babă când n-are cui să-i impărțească pomană, că nu mai mănâncă lumea pomeni, mănâncă porcării d-alea de unde vă duceți voi sau cumpărate d-a gata de la Cora Imaj.
– Cora-i Cora, Mega Image-ul e altceva.
– Cum boalii le-o zice! Și mă bucur când îmi mai deschide ușa careva, nici nu mai știu pe care și de ce am fost supărată freodată, nici nu mă mai interesează, ca să știi! E grea singurătatea și nu e bine să ții dușmănie. Acuma parcă le înțeleg și pă babele alea de-au fost violate și n-au mai plâns pă la poliție…