O să mă doară doar pe mine. Asta nu e corect.
Cunoștințele, prietenii, speră că suntem bine. Unii mă întreabă dacă am nevoie de ajutor și asta face bine, apreciez că există speranța că se poate apela undeva pentru ajutor, dar prima chestie pe care o simt după ce aud întrebarea “Ai nevoie de ceva?” și răspund pe pilot automat “Habar n-am”… , îmi vine să strig:
– DE AER! Aș avea nevoie de niște aer să simt cum intră în mine, să îl absorb și să îl respir cu toată cutia toracică, pentru că sunt niște dăți când nu intră, simt că e în jur, aș putea să jur că e pe-aproape, dar nu face casă bună cu plămânii mei. Și mă apucă panica și zgâiesc ochii speriată, că dacă nu aș mai simți aer deloc, gen… niciodată??
Îmi vin în minte vorbele lui mamaie: „Trebuie să stai topor de oase între ai tăi, fata mea, și soru-ta să stea între ai ei și tu… ajută-le și pe mă-ta și pe soru-ta, dar mai ales pe fii-ta aia, că tare s-a făcut frumoasă și deșteaptă!”
Toporul de oase s-a crăpat din cap până-n picioare când m-a sunat mama bâlbâindu-se:
– Florentino, e …. e rece! A murit!
…și-a început să hohotească plânsul ăla fără aer.
A trebuit să încerc să mă adun, prea tremuram ca tâmpita, friguri invizibile mă înhățaseră și mă strângeau bine. Voiam aer.
– Mamă? Mamă?!! Mamă, respiră! Hai să ne gândim un pic…
Îndemnul pentru ea a produs declicul furtunii în mintea mea: deci ce facem? Ce facem?? Cum facem? Ce se face și în care ordine?!!
– Mamă, candela e aprinsă?
– Nnn…nnnu…Aoleo, a murit fără lumânare!
M-am agățat de treaba asta cu înfrigurare:
– Așa mamă, aprinde candela. Pe urmă… pe urmă o să-l suni pe frate-tu și o să-i spui. Ai înțeles? Mamă, ai aprins candela?
O vedeam cu ochii minții plină de lacrimi și cu mâinile tremurând nevrotic pe chibrituri.
– Mamă?
– Da, acuma… stai așa…
– Așa, deci o să-l suni pe frate-tu și o să-i sun eu pe frate-tu ăla mic și pe soră-mea. Să chemi o femeie la tine, una care ți-e mai prietenă, nu știu… Maria aia… (în cap mi-au venit imaginile a vreo 4 Mării vecine de-acolo de prin sat) nu știu, aia care-i prietenă mai bună. Ai înțeles? Mamă, ai aprins candela?
– Stai…. stai așa…
– Așa, și-o să cauți haine pentru ea până vine Maria aia și-o să vedem…
– Gata, am aprins-o.
Am reluat ce-i spusesem să facă pentru că eram sigură că a uitat deja, dar mai ales pentru că îmi era teamă că o să uit eu în următoarele câteva minute.
Apoi am închis telefonul și am căzut în genunchi.
– Doamne, a murit mamaie!!
…
Căutam numere de telefon și ca un făcut, în listă apărea numărul lui mamaie de zici că nu voiam să vorbesc decât cu ea. Chiar am mormăit la un moment dat: “Mamaie, mă lași? Acum ți-ai găsit? Avem treabă…”
M-a sunat unchiul meu ăla mare, supărat:
– Făi, fată, am vorbit cu mă-ta și n-am înțeles nimic, nu pot să mă înțeleg cu ea. Ia zi, cum facem?
– Ce opțiuni avem?
– Păi uite cum mă gândesc, asta, astalaltă…
…
– Așa facem. Spune-i că am zis și eu că așa facem și să nu mai asculte alte păreri.
Pe stradă se auzea tânguit:
“Dieschidieee uuuușa creștinieeee!…”
Am stins țigarea pe care nu știam când am aprins-o sau dacă am fumat-o și-am bușit cu tălpile bocancilor chiștocul în asfaltul de sub picioare. De ce dracu’ a murit mamaie? DE CE?! De ce acum?!!
…
Fata mea a început să plângă în telefon:
– Băi, mami!!… Maaami, mami, iar vine Crăciunul!…
Acum 4 ani a murit tata în ajunul Crăciunului. Ne-a rupt. Acum mamaie. Poate că providența vrea să ne pună la încercare dragostea pentru Crăciun, sărbătoarea noastră preferată?
În drum spre mamaie, am cumpărat mâncare de post și altele trebuincioase, ca să avem ce împărți la priveghi. Oamenii forfoteau tare mulți și tare grăbiți după carne, dulciuri și cadouri de Crăciun, eu…cum îți zic, după mâncare de post. Se tânguia colindul cu Galbenă gutuie în difuzoare și m-a luat grija că eu am mâncat din timp gutuile alea galben-amărui pentru că făceau viermi și mie mi-e teamă de vietăți pe care nu le cunosc, mai ales să le văd la mine în casă. Oare de-aia s-a stricat Crăciunul?
…
Trosnea zăpada sub tălpile oamenilor înfofoliți, a babelor care se sprijineau una de alta ca să nu cadă și…Știi frigul ăla care intră în tine pe sub toate puloverele și pe sub toți pantalonii și ajungi să dârdâi a sărăcie până când te simți desculț și-n curul gol în iarnă? Așa mă simțeam eu când le răspundeam oamenilor: Dumnezeu s-o ierte!
Gașca de babe nu mai jelește ca odinioară. Sunt bătrâne, fără dinți în gura pe care și-o acoperă cu colțurile baticurilor negre.
– Mamaie, matale de ce jelești la mort? Chiar suferi după fiecare?
– Nu după fiecare, măicuță, doar că se strânge durerea. E mortul, e durerea ta, morții tăi, viii tăi, scandalurile tale, grijile și nervii tăi. Și plângi, fata mea…, jelești. Și după ce plângi, simți așa…că te-ai mai răcorit un pic.
Ca un făcut, mă făcui cu o grămadă de mamai!
– Bogdaproste, nepoată! Să-i fie de sufletu’ lu’ mă-ta mare! ‘Ai, nepoată? Da’ tu de ce stai nemăritată? Tânără ești, frumoasă ești…
– De ce să mă mărit, bre? Să-mi doresc să fiu văduvă, cum v-ați dorit voi?
– Eh, ai și tu dreptate!…
Altă mamaie se bagă-n vorbă:
– Taci, țațo, că n-a găsit ea pă cine trebuie. Să-ți cauți, nepoată, nu sta așa. E păcat.
– N-am timp, mamaie, casă, muncă, astea…N-am timp să caut, poate când oi ieși la pensie oi căuta.
– Așa să faci, nepoată!
Cealaltă mamaie se oțărăște instant:
– Taci, fă, ce? Mai poate ea când o ieși la pensie? O să fie bătrână!
– Și ce, fă, bătrână nu poate?
– Poate pe dracu! Nu-ți mai arde de alea când ești bătrână! (și se închină ridicând ochii evlavios către tavan) Doamne, iartă-mă că am drăcuit!
– Făăăi țațo, poate n-ai putut tu, da altele poate până ajunge țapene cum e mă-sa mare acum. Mai pune, nepoată, două degete de vișănată, cireșată sau cum boalii i-o zice. Hopa, gata, ajunge, că iau și buline dă tratament. Îmi mai dai mai încolo.
…
Stăteam în pragul ușii afară, în noaptea sticloasă de ger și fumam cu fratele mic al mamei, ăsta stând mai pe alee. Tăceam amândoi, fiecare în gândurile lui și-am auzit vocea lui mamaie pe alee:
– Ce naiba, mă băiete, stai posocos așa? Ce te supărași? Lumea moare, asta e, toți ne ducem. Vin’ la mama să te iau pe după gât, că acum n-avem voie să ne pupăm.
Panică.
Și-n timp ce unchiul meu stătea fără gest în fața pașilor care se auzeau mergând spre el, am tras cu ochiul pe geamul de la ușa intrării. Mamaie stătea liniștită în casă, în sicriu, cu oamenii în jurul ei. M-am uitat înapoi pe alee și câteva secunde am văzut-o pe mamaie vie, dar mai măruntă de statură nițel și am înghețat secundele alea de panică. Apoi mi-am dat seama că e sora mai mică a lui mamaie și i-am sărit în brațele întinse:
– Ia-mă, bre, pe mine în brațe, lasă-l pe-ăsta mai pe urmă!…
…
Câteva babe, geloase lângă coșciug:
– Ăhă, bine de ea că a iertat-o Dumnezeu și nu se mai chinuie. Noi cât ne-om mai chinui pă lumea asta? Ai, nepoată? Mă-ta a împodobit bradu’ ăla așa frumos?
– Da, mamaie…
– Foarte frumos l-a împodobit! Foarte frumos! Îmi place. Ea vă are pe voi, pe nepoți…Io pentru cine să fac brad?
– Bre, noi facem brad în fiecare an, chiar dacă avem copii sau nu, dacă suntem supărați sau nu. Nouă ne place Crăciunul.
S-o trimiți pe fii-ta maică, să-mi aducă lic-lic-uri de-alea de luminițe care face lic-lic și să pună prin casă multe!! Să moară lumea de ciudă că la mine e veselie văratecă de sărbători și la ei nu!
…
Mama își sună fratele:
– Ai aranjat pentru groapă?
– Nu. N-am găsit lavabilă.
– Ce dracu’ să faci cu lavabilă?
– Păi sor-meo, nu i-am promis lu’ mama c-o îngrop în curte, în picioare, până la brâu și restul o dau cu vopsea să pară că e vie când trece poștărița, ca să-i mai dea pensia încă măcar vreo 6 luni?!
Mama zâmbind trist:
– Doamne, nu e unul sănătos în familia asta!…
…și când m-a dat pe mine la telefon, îmi spune unchiul meu:
– Mă, fată, ca să nu mai deshumăm pe frigul ăsta, ce zici dacă o îngropăm în spațiul ăla?…
– Nene, de când a murit tata mă gândesc că putem apela la varianta asta dacă se aglomerează gașca în cavou pentru lumea aialaltă. Din 2 pentru care era, sunt 4 deja.
– Offf… așa-i, s-au înmulțit. Așa facem, nepoată.
…
“Scoală gazdă din pătuț
Florile dalbe
Și ne dă un colăcuț
Florile, florile dalbe…”
– Adă, fata mea, gogoșile alea mai aproape, că sunt moi și n-am dinți…Bogdaproste. Așa îmi dădea mereu mă-ta mare de mâncare când mă vedea. Bucuria ei, să primească lume și să mănânce! Era ea supărată, da’ mereu găsea o vorbă bună și o snoavă pentru fiecare!
….
– Ține bă, bine de coșciug! Scoate piciorul de acolo! Lasă mai jos la cap! Balansează prostule în partea ailalată! Gata, acu’ toți odată!
…
– Mergeți fetelor, nu mai înghețați aici, rămân eu cu ăștia să zidească la mă-ta mare…
…
…
Eram copil și stăteam cu mamaie pe un balot de paie, vorbeam și ne odihneam amândouă. La un moment dat s-a gândit ea că stăm cam mult, în timp ce ceilalți munceau și m-a îndemnat binișor:
– Hai, Florentino, hai că avem treabă!
– Hai, mamaie, hai!
Și ne-am uitat una la alta și ne-a bușit râsul instantaneu.
Cu tot îndemnul, stăteam în continuare cuminți amândouă, fiecare pe locul ei.
Pingback: fără bucurie de Crăciun | Mixy