Mă gândeam ieri dimineață că dacă de ziua mea de naștere în ianuarie n-am simțit nimic, nici măcar dorința de a o serba în cel mai minimal mod, de ziua femeii o să mă simt bine și cu asta basta.
Înainte să mă dau jos din pat, mi-am adus aminte de telefoanele matinale ale lui mamaie, care acum îmi lipsesc teribil:
– Te-am sunat fata mea, să-ți urez la mulți ani de ziua femeii, să îți dea Dumnezeu sănătate să răzbești în toate și să ai grijă de toți, mai ales de fii-ta aia frumoasă!
– Mamaie? Așa devreme?
– Așa fata mea, că așa se cunoaște omul harnic și bun, de dimineață! Bea cafeaua aia mea repede, să intri în rându lumii, să zâmbești frumos și să fii frumoasă azi!
Am aruncat plapuma de pe mine enervată că mamaie nu mai e decât în capul meu, mi-am așezat cele trebuincioase și am plecat la muncă.
Pe drum, un bărbat către nevastă-sa:
– Ia uite ce de copii cu flori! Începe noul an școlar?
Nevastă-sa, acră:
– E 8 martie, numai tu nu știi!
Mergeam tot vânt gândindu-mă la mamaie și că ar trebui să mă bucur de ziua asta și o voce cunoscută mi-a oprit avântul pe stradă:
– Florentina! Vreau doar să-ți dau astea și să plec!
Mi s-au înmuiat genunchii. Am rămas fără aer.
Toată panica aia de acum un an mi-a bubuit în tâmple, în inimă, creierul nu știa să ia o decizie. Știam că e el. DOAMNE, IAR???? Iar o ia de la capăt??
M-am simțit cu garda jos, descoperită, era ultimul om din lumea asta mare pe care aș fi vrut să-l văd chiar și la atâția metri distanță.
Am țipat să plece. A zis că nu aude, să vin mai aproape. Tremuram rău. O femeie trecând în goană pe lângă mine:
– Nu cedați, doamnă, nu cedați!
El țipând în continuare:
– Florentina, vreau doar să-ți las plicurile astea!
Vorbele femeii au produs declicul în mintea mea (o vorbă spusă la locul ei face cât culegeri întregi de psihologie) și am luat-o pas alergător pași întregi înapoi ca să îmi răcoresc mintea și am întâlnit primul echipaj de poliție, am vorbit cu ei și am început să dau telefoane sufocate.
El a dispărut.
Mă uitam la florile superbe pe care le-am primit de la colegii mei, îmi erau dragi până în măduvă, dar mă uitam la ele și lăcrimam șuroaie ca o tâmpită, îmi veneau atâtea scene urâte în fața ochilor!… Era așa un dulce amar!…
Veștile rele au curs toată ziua de ieri, pe mai multe planuri și din când în când îmi veneau în cap vorbele lui mamaie. Doamne, ce dor îmi e de ea! Avea așa, un dar să-mi potolească agitația gândurilor și să aibă încredere în mine, treabă care îmi dădea aripi. Îmi lipsește.
El deja încearcă să ajungă la sufletul nostru prin cunoscuți de-ai lui, oameni care habar n-au că participă la procesul de hărțuire ajutându-l. Le spune că îi e dor de noi, că trebuie să ne vadă.
Sfat prietenesc, cititorule: cască ochii în jur și demască violența în familie, indiferent sub ce formă o vezi. Din punctul meu de vedere violența psihologică e muuuult mai rea decât cea fizică.
Mai pe seară, fata mea uitându-se îmbufnată la florile cu care am umplut masa din bucătărie pentru că ea n-are colegi la Poli așa darnici, stătea cu două borcane în brațe, că cică nu mai poți să mănânci decât din borcan la masa asta:
