Și cum mă nervozasem zilele astea pe prețurile la stomatologie, că și după ce mi-am reparat eu dantura admiram că aveam dinți dar nu mai aveam ce să mănânc din lipsă fonduri și chiar mă gândeam să încerc să-mi zâmbesc în oglindă în loc să mă uit în portofel, m-am trântit obosită în fotoliu în ideea să urmăresc niște știri. Am realizat destul de repede că n-am cum să văd știri, nu pot să rezist la atâtea vești proaste într-o singură zi, așadar decât să intru în depresie mai bine butonez telecomanda până mă opresc aiurea.
Zis și făcut. M-am oprit la nush ce program care difuza o bălărie de film indian. Se certase el cu ea și acum se opriseră din certat și se uitau unul la altul. Camera îi urmărea mișcându-se roată în jurul lor, décor mai ba. Focus pe ei. Și camera îi urmărea, iar ei tot mai lung să privea (Ca să meargă rima ca pă șcena Gopo)
Mbun, dacă am văzut că regizorul insistă pe fățăurile lor, am început să-i urmăresc mai atent, că poate e ceva în mimica lor și pierd ideea. Nu schițau nimic. Nici dragoste, nici ură, doar privirea aia de vită la poartă nouă. Am dat fotoliul mai aproape de televizor, tot cu ochii la ei, zic să nu pierd dracului vreo grimasă. M-am retrântit în fotoliu, că eu nu mă așez, mă arunc ca de pe trambulină, geană pe ăștia, cum îți zic, să înțeleg profunzimea momentului.
Și camera se învârtea…și ei se priveau…
După vreun sfert de oră s-au întors unul cu curul către celălalt și și-au urmat drumurile diametral opus.
Pe lângă nedumerirea care mă podidise că nu înțelegeam ce am văzut, un tsunami de indignare la adresa culturii mele s-a răzvrătit în propriul eu.
– Cum, băăăă???? Un sfert de oră de film indian și eu habar n-am că ăștia pot să nu danseze în film atâta timp???