M-am domolit nițel din toate sentimentele, am pus dovada în loc de permis în portofel și am mers spre centru în Hunedoara, spre pietonală. Căutam un loc de unde să iau lichide pentru noapte, pentru că familia mea bea apă multă chiar și noaptea. O sun pe sor-mea, nu semnal. Îmi sun nepoții, la fel. Deja intrasem în panică, de ce dracu nu răspunde nimeni? Unde s-au dus? Cu ursul? Și cu pisica în marsupiu?
Într-un final mă sună sor-mea, dă de mine , îmi explică cum că n-are semnal la pensiune, dar e atât de pitoresc încât mai are puțin și ia vacile pe capotă pe drumul ăla și e atât de luminat de se țin toate fantomele negre de oglinzile mașinii ei.
Ajunge la noi, se duce în magazinul pe care i l-am arătat să-și cumpere ape pentru noapte și-o văd pe nepoată-mea alergând într-un suflet înapoi la mine că mama a ajuns la casă cu produsele, dar portofelul l-a uitat la pensiune. (adică la vreo 15 km)
N-am avut timp să mă gândesc dacă să râd sau să plâng: îi dau nepoatei cardul meu, îi zic pinul, o pun să îl repete, ea îl repetă rar și tare astfel că dacă mai trimiteam doi-trei pietoni de pe lângă ea, o ajutau ăia să spună pinul, apare după două minute înapoi că mă-sa a reușit să plătească totuși cu NFC-ul telefonului.
Mergem să mâncăm într-un local recomandat de gazda noastră, se duce nepotul la baie și nu mai vine. Zice soră-sa: el nu stă atâta la baie ,termină repede. Noi știm că piticii ăștia au grijă unul de altul și se cunosc mai ceva decât buzunarele nădragilor lor, dar chiar și așa, am zis că poate stă băiatul și se spală mai mult pe mâini.
Apar imediat niște nenici noi, se agită ospătarii, ne agităm și noi, toată lumea încerca să scoată băiatul din baie. Se duce maică-sa ca o furtună, întoarce broasca înainte și înapoi, trage de ea de mai multe ori, tocul rămâne slavă Cerului la loc, mai trage de câteva ori și scoate pe fii-su teafăr afară.
Copilul, supărat și plâns. Bucuros că ne vede. L-am îndopat cu apă și de mâncare, ca să îi treacă necazul.
I-a trecut.
Știi acel moment în care simți că ai răzbit, că ai ajuns unde trebuie, că îți place, că toate sunt exact cum te așteptai să fie, dar lipsește ceva?
Eh, așa și eu. Nu îmi lipsea nimic, mă așezasem locului în sfârșit liniștită să-mi tihnească tot și toate, dar …mă simțeam mai amărâtă decât oricând.