Am nişte cursuri la care-ar trebui să dau examen în perioada în care nepotul meu mic stă la noi. Şi sincer, îmi pare rău că se suprapun, dar uite că se-ntâmplă….
După bunul obicei învăţat de la fi-mea, le-am lăsat de tocit pe ultima sută de metri. Până acum n-am putut învăţa pentru că în fiecare zi am avut o grămadă de treabă: adică orice altceva care m-ar fi ţinut departe de cursuri! Dar acum, gata, că nu mai ţine vrăjeala!
Norocul meu în această dilemă e că aleargă fi-mea într-un suflet la mine, cu nepotul lipa-lipa în spatele ei, chinuindu-se să ţină pasul:
– Mami, scuză-mă, e-adevărat că am zis că „bonesc” în perioada asta şi te las să înveţi, dar se plictiseşte şi nu mai ştiu cum să-l fac să….
Şi-atunci, intinctul meu de om care dă un examen mâine, se trezeşte la viaţă şi aleg calea corectă, să mă joc cu nepotul…
O oră…
Două…
Şi în sfârşit adoarme (nepotul, nu instinctul, că ăsta se mai zbate încă, asemenea peştelui pe uscat).
Cu ultimele raze ale unei lanterne obosite, citesc în liniştea nopţii pe un balcon, să nu deranjez pe nimeni, şi-ncerc să-mi induc starea de învăţătură….
Dar există zei a somnului care-şi bat joc de genele mele, şi reuşesc să fac un super-ultra-rezumat în timp record.