N-am fost week-end-ul trecut la noaptea muzeelor pentru că oricât de mult mi-ar plăcea să mă plimb noaptea, aglomeraţia şi nebunia de pe străzi mă ţintuiesc în canapea, la filme. Las’ că renunţ să plătesc abonamentele de telefonie luna asta şi mă duc la muzeu în timpul zilei. De fapt la UN muzeu. Dacă vreau la două, nu plătesc alte facturi. Şi las’ că îmi iau concediu de odihnă o zi să pot să mă încadrez în programul lor de funcţionare.
Nici parcurile bucureştene nu-mi plac, indiferent câte ronduri de flori, pui de copaci (care or să facă umbră când n-o să mai fac eu), ornamente şi statui de tablă au în ele. Adică îmi plac parcurile, dar numai dacă e minim cod galben de furtună, ploaie, grindină, polei, troiene, nămeţi, vânt şi cam atât. În condiţii de cod verde sau soare parcul îmi stă-n gât.
E plin.
De oameni care joacă toate jocurile care se pot juca în acest spaţiu, de biciclete care intră pe muteşte în tine sau îţi claxonează-n creieri de te ia cu frisoane, de bătrâni care tremură atât de bătrâneşte încât şterg toată banca când se sprijină cu mâna bâţâind pe ea.
Dar mai ales e plin de copii. E puzderie de copii alergând bezmetic şi părinţi după ei ca fluturii după neoane. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, apuc nepoata de mână, copilul ţipă, hopa! Asta nu-i nepoată-mea, e nepoata altcuiva. Cer scuze gâgâlicii respective că nici nu vezi pe cine pui mâna aici, fac o piruetă de 180 de grade-n loc, găsesc altă nepoată, după viteza cu care mă reperează şi fuge de mine declar că asta precis e a mea, mă uit după nepot şi nimeresc din priviri că e cu mă-sa deci e-n regulă, o bicicletă fără roţi dă peste mine, n-apuc să mă vait că pe piciorul drept s-a agăţat ceva care ţipă la mine dă-mi sepcuţa!dă-mi sepcuţa! Degeaba spun că nu-i la mine “sepcuţa” lui, încârligatul de pe picior insistă, mă scutur de el, fac 2 paşi largi, pun mâna pe nepoată, o iau de aripă în sus şi ies cu ea din parcul de copii întrebând-o: Nu vrei tu să ne jucăm mai încolo pe iarbă?
Dă din cap că da, vrea, o pun jos şi în secunda doi dispare înapoi în frânghiile din parcul de joacă. Mă bucur ca un prunc sătul când apare fi-mea în peisaj şi preia ştafeta. Şi n-am stat decât câteva minute cu nepoată-mea!…
Uf!…
Şi se mai întreabă fi-mea de ce suntem singura familie care se plimbă în parc pe cod cel puţin galben. Adică atunci când suntem decât noi în parc şi ăia de la pază în ghereta lor. Şi câţiva câini zbârliţi prin împrejurimi.
Asta-i unul din avantajele locuirii într-o capitală europeană.
Nu te plictiseşti niciodată.
Spectacole, concerte, lume bună, voioşie.
Mai ales lume bună.
Şi voioşie.
Macar profiti de linistea data de codul galben pentru a te legana si tu in sfori? :))
Îţi dai seama!… Problema e că nu prea mai încap în tobogane … :))
M-as fi mirat sa ai succes la faza cu jucatul pe iarba. Eu incerc mereu, dar mai mereu fara succes. :))) De aceea eu prefer sa merg seara, cand sa plece acasa toti copiii. Si al naibii, ca daca e cald, ca acum, nu mai pleaca toti asa repede. Dar oricum,e mai acceptabil decat la alte ore. Prin prisma “meseriei” zilnic ajung in parcuri, pe care tot incerc sa le diversific, doar-doar oi gasi cate unul mai linistit, mai gol. Da’ cred ca arunc banii degeaba pe cartele de metrou si mai pierd si vremea mergand kilometri. Mai bine as lua-o spre vreo padure, daca tot vreau liniste. Desi, nici acolo nu am garantia asta. :)))))
Nu e linişte nici acolo, am verificat 🙂
He he he… ne-am indesit prea tare. Asta-i dezavantajul suprapopularii.
In ce priveste muzeele, decat sa stai la TV, mai bine cauti pe ‘nternet ceva kulturnic.
Cu parcurile e alta poveste… astea de la noi fie sunt prea mici, fie sunt prea pline cu nesimtire.
Cu astia mici e destul de simplu: ii duci la “franghii” si “labirinturi” si ai cam scapat. Cand vor sa iasa cu bicicletele e mai de speriat (ca sa ma iau si de traficul mentionat de tine)… mai ales cand manetele de frana sunt prea departate de ghidon pentru manutele lor inca prea mici.
Pe mine m-a alergat fi-miu pret de cca. o ora si jumatate printr-o starpitura de parc, la viteza unui broscoi umflat cu RedBull (si tot a avut doua coliziuni, una cu un brotacel hiperactiv si una cu un batracian hipertrofiat). Pana la urma tot drumul spre casa a fost mai amuzant si mai antrenant, ca pe trotuar nu prea era populatie (mergeau pe carosabil, ca sa vada autobuzul din timp) si cainii comunitari stateau sub masinile parcate toropiti de caldura.
E clar, trebuie să faci un itinerariu prin capitală. Dar nu pe piste pentru biciclete !!
Linişte n-o să ai nicăieri, cred că nici noaptea, în parc,
iar copiii au nevoie de socializare. Sigur, nu pe nervii tăi.
Poţi chema alţi copii la tine acasă, să se joace acolo,
dar asta va însemna balamuc în casă.
Nu se poate ca tu să ai grijă de nişte copii care se joacă în linişte.
Nici dacă sunt surdo-muţi.
Cine-a pomenit copil cuminte şi babă frumoasă??
eu am fost duminica in Herastrau. Stiu perfect despre ce vorbesti. Mi-am luat portia de parc pentru tot anul 😀 m-am intors mai obosita si mai stresata decat plecasem
Bine că mi-ai zis, să-l ocolesc şi pe-ăla 🙂
Am iesit duminica in parc/faleza cu prietenul meu asa ca te inteleg perfect. Noi vroiam doar sa ne plimbam si sa nu dam de aglomeratie, in schimb am gasit lume multa, galagie, muzica, motoare…:(
care faleză?
Locuiesc in Gl 🙂
Ai faleză-n GI ?!
Mă mut!
Dap, avem faleza :d
Sa-ti povestesc opusul: de cand m-am mutat in tara cu zone linistite am zis in fiecare zi ca ieri vreu sa fie ziua de intoarcere in Romania. Da, poate ne-am obisnuit sa fim mai agitati noi romanii, poate in dorinta noastra de a arata ca suntem cei mai buni devenim agasanti pentru multi si e neplacut. Vrem socializare dar nu prea multa…dar cand nu este de nici o culare parca-ti vine sa te duci pe campii. Am prins sa zicem o zona cu multe case, un parc mic si unul mare in apropiere, la doi km partie de ski si la cateva sute de metri iarna putem merge la patinaj gratuit intr-o sala de hokey. Ai privi toate astea ca pe ceva nemaipomenit de aproape toate activitatile de distractie. Este adevarat ca partia de ski si sala de patinaj sunt foarte agreate si mai poti intalni oameni si natii (un chinez casatorit cu o unguroaica care mai stie si cateva cuvinte romanesti iar maghiara la perfectie, o familie din Eritreea care este incantata ca vede zapada si gheata – astia sunt cativa dintre cei cu care ma conversez) si poate parea ceva de amuzament si sport. Dar parcurile sunt…..goale. Pana acum 2 ani cand sa se mai populeze cu filipinezi (care au venit adusi de agentiile de babysitting si caregiveri) parcurile erau goale. Bai dar goale! Fie-miu nici nu mai voia in parc…”mai mama dar ce sa fac eu in parcul ala gol, eu vreau in Romania in parc” Copilul meu vede diferenta dintre aici si acolo pentru ca 3 luni pe an in timpul vacantei de vara sta in Romania. Oamenii de aici avand case isi construiesc leagane si topogane in curte + acel treehouse unde copilul sta singur sau cu un singur prieten si mama sta linistita la tv. Socializarea nu este pe primul loc si apoi se intreaba de ce exista nervozitatea sau anxietatea copilului, de ce nu pot avea prieteni sau de ce copilul prefera computerul si tv-ul in locul naturii. Pai care natura cand tu il tii ca pe un babuin la zoo? Da, are verdeata si aer – dar cata libertate si imaginatie are?
Ca sa nu intru in mai multe amanunte: eu prefer sa-l aduc pe copilul meu plin de praf si de ciulini din parcurile din Romania decat la fel de curat pe cat l-am scos din casa din parcurile de aici. Prefer galagia aia a copiilor din parcurile din Romania decat linistea de mormant a parcurilor de aici.
Subscriu! Ehe heiii, daca ati sti voi, cei ramasi acasa, cate neajunsuri si metehne romanesti devin aur curat. La cate din astea devii, inexplicabil/paradoxal, foaaaaaaarte tolerant.
Sa va povestesc ceva: cand s-a nascut fi-miu, mama a venit si a stat la noi o luna si jumatate sa ne ajute cu bebele si gospodaria. A fost prima ei calatorie in strainatate, dupa luna ei de miere, pe care a petrecut-o la Budapesta (la inceputul anilor 70). Stateam la tara, sotul folosea masina pentru a se duce la birou si a face cumparaturi. Cam dupa vreo 3 saptamani reusim si noi sa organizam o iesire “la oras”. Mama, in loc sa admire arhitectura, imi semnala prezenta oamenilor de parca nu era locul lor intr-un oras. Parca mi-ar fi aratat ursi koala umbland liberi pe strazi. Eu ii aratam una, alta, iar ea imi facea statistica oamenilor de pe strada. In plus, dupa vizita aceea, a priceput si ea de ce nu stiu ce vecini am: cum ii cheama, daca sunt si copii printre ei, daca lucreaza….
Fraţilor, unde v-aţi mutat ?!!? Nu pot să cred ! Probabil că şi la noi, pe la cuca măcăii e pustiu de lume,
Uite, la mamaie, e mai încoace, în civilizaţie. Nu sunt parcuri, dar să dea naiba să vezi ţipenie de om în timpul zilei, zici că i-a înghiţit buncărul! Apar seara. Se adună cete-cete pe la porţi să povestească de toate cele.
Tara cu multa civilizatie mai Mixy – Nord America…..de ce nu-ti vine sa crezi? Toti parintii romani care vin se bucura de curatenie si civilizatie si abundenta si….dar au o singura durere. Nu pot comunica la fel ca in Romania. Nu au vecini romania, nu stiu limba. Maica-mea statea din septembrie pana in martie-aprilie dupa care imi zicea: mama eu nu mi-am mai vazut vecinele(chiar daca le suna aproape in fiecare zi sa mai auda cancanuri din bloc), ma duc la tara sa-mi vad eu gradina si muierile din zona si sa-mi beau eu cafeluta cu vecinele de la bloc…..bei deci cand ajungea la aeroport in Bucuresti scapa ca vaca in porumb…nu o mai interesa nici de frate-miu, nici de nepot. Intreba: ce face vecina de la 3 , ce face cutareasca de la parter….trebuie sa le sun azi! Deci ea dupa 12 ore de avion in loc sa se gandeasca ca trebuie si ea sa manance, sa se odihneasca…ea vrea sa-si sune mandrele pentru a doua zi la cafea.
mixy m-am mutat,(desi e impropriu spus mutat pentru ca nu vreau sa raman definitiv,desi multa lume imi spune sa nu fac gresala sa vin in RO). intr-o tara despre care se spune ca e civilizata si chiar asa e.daca te referi la a nu arunca hartii pe strada,la a muncii,la a nu da drumul la muzica tare pentru a nu-l deranja pe vecin,eeeee…si aici e partea nasoala ca daca tu nu esti neamt ca ei ii doare in sezut de tine si de linistea ta.atat de mult ne dispretuiesc si crede-ma ca iti vine greata cand vezi ca vine la tine unu si incepe sa tipe iar el nu are mai mult de 8 clase si nici macar tabla inmultirii nu o stie dar faptul ca e la el in tara ii da dreptul sa stearga cu tine pe jos,sau cel putin el asa crede. HALAL CIVILIZATIE!!!
Nu stiu ce am azi dar sunt tare nervoasa.sper sa imi treaca repede pentru ca nu ma caracterizeza. 😀
chiar asa e!habar nu am ce vecini am,stiu doar ca una are o pisica si asta pentru ca intra pe geam si mananca din mancare. :)) dar am prins-o si acum are farfuria ei. in rest e liniste.ador linistea.ador sa stau in padure si chiar mi-as dori sa am o casa in padure.dar de RO.chiar imi este dor,dar dor din ala serios sa nu mai incep cu tantarii mei… :)) m-am saturat de nemtii astia pana peste cap.hai ca acum m-am suparat. 😀
Hai, respiră, adu-ţi aminte motivele pentru care eşti acolo 🙂
Nu mă deranjează aglomeraţia, mai ales când e compusă din copii. Mai tare mă enervează muzica şi mitocănia adulilor, care n-au scuza copiilor.
Ei, da, sunt de acord. Dar roiuri de copii gălăgioşi într-un loc… nu, mai bine fug pe iarbă 😀
Dupa primii doi ani sa zicem, de stat la cuca macaii unde la 6 jumate dupa-masa strazile sunt pustii, acum nu cred ca as mai putea sta intr-un oras mare chiar daca imi lipsesc unele lucruri.
Imi lipsesc discutiile prietenesti, fara pretentii. Imi lipsesc serile calde, cu prietenii la terasa, sau pur si simplu plimbarile prin cartier in miezul noptii cand ieseam dupa apa, paine sau tigari.
Da, parcurile din Bucuresti erau pline de caini, rahati de caini, chistoace si tigani care ascultau manele pe telefon, dar erau si copii draguti, cu parinti normali si prietenosi si bunici care nu pareau sa poarte un bat in dos.
Nu vreau sa ma intorc in Ro, dar nici aici nu stiu daca am sa raman for ever. Totul e mai curat, mai colorat, mai ieftin, mai usor, mai suportabil, insa in 4 ani de cand m-am mutat aici nu mi-am facut niciun prieten. Am cateva cunostinte cu care ma intalnesc intamplator prin oras, dar n-am prieteni.
N-am cu cine sa beau un suc intr-o seara dupa ce culc copiii, n-am cu cine sa rad ca toanta de toate alea, n-am cu cine sa probez pantofi si haine prin magazine.. dar asta e. Totul are un pret.
Sunt convinsă că în Bucureşti sunt mulţi oameni singuri, fără prieteni, care nu stau de vorbă cu necunoscuţi. Şi dacă-i bagă cineva în seamă, s-ar putea să sară ca arşi, pentru că nu ştii cine te bagă în seamă, cu cine ai de-a face.
Se schimbă şi societatea românească.
Spre mai curat.
Credeam că în România a scăzut natalitatea şi, ca urmare, numărul de gâgâlici din parcuri. Se pare că situaţia din teren nu-i chiar aşa.
Ca mandra posesoare de gagalice de 9 luni raportez situatia din teren :
– fabrica de copii functioneaza; fabrica de puradei este la capacitate maxima, dar constat ca si “romanii” isi fac curaj pentru al doilea copil.
– la locul de joaca te duci doar pe semnatura. Eu ma sperii de cate ori o insotesc pe fetita de 6 ani a nasilor. De fiecare data plec de acolo cu durere de cap, cu nervi foarte multi si uneori ma si cert cu “parintii anului”.
– copiii nu stiu sa se joace, sunt violenti, sunt bezmetici, sunt extrem de egoisti si de rasfatati. Mai sunt cativa buimaci care sunt mereu in dilema daca sa se arunce in valtoarea puhoiului.
– disputa cea mai recenta a fost la gura toboganului, unde 2 beizadele proaste se catarau contra curentului si se faceau caramboluri din care unii juniori ieseau sifonati. Unul plangea (la propriu) ca nu se poate da pe tobogan, o fetita se smiorcaia ca i-au rupt rochita, alta ca a primit un picior in mufa… parintii deja se agitau nervosi. Taticul beizadelei 1 ridica din umeri ca el nu are ce sa faca, baiatul lui nu vrea sa plece de acolo, el asa vrea sa se joace, cu picioarele in gura copiilor, adica. Taticul fetitei cu buza umflata mai mai sa-l ia de galci, ii facea (pe bune!!) o morala inutila. Nici prostul mare, nici prostul mic nu se lasau dusi, copiii urlau… am luat fata si am plecat plina de nervi.
Inainte ma amuzam cand vedeam cum se aprind parintii de la mici dispute intre copii. Acum ma sufoc de nervi numai cand ma gandesc sa-mi vina fata acasa cu rochita rupta si buza umflata. Eu veneam asa doar din vina mea, ca ma agatam in toate gardurile si picam in bot in timp ce ne jucam leapsa pe coco. Am crescut in spatele blocului, cu jde de copii de varsta mea si asa violenti n-am fost niciodata… ma sperie generatiile astea.
Off, Doamne, n-oi castiga odata la Loto, sa pot sa ma duc pe Marte, sa nu mai stiu de ghiolbani?!!