cuiere sau invitaţii… cu suflet

Iniţial am vrut să spun că ăsta-i un moment de publicitate, dar aş mânca borş să declar aşa ceva, pentru că de fapt e un moment de-adevăratelea. Să vă explic de ce: acum mai bine de 6 luni de zile am văzut la Andreia un suport de chei care mi-a plăcut foarte mult. I-am spus că vreau şi eu, dar nu cu 3-4 agăţători, ci cu cel puţin 7, pentru că familia mea e mare. A zis OK, ai răbdare să fac rost de nişte suporturi mai mari.

Am crezut că m-a uitat şi am căutat singură pe piaţă suporturi de chei. Am găsit nişte brezăi urâte şi mari, în care puteai agăţa 7 perechi de blugi de-ai lui Mixu (când aveai +10 kile mă, nu acum!) şi cepurile butoaielor de bere dacă voiai, dar vânzătorii le dădeau drept suporturi de chei.

Am încercat să uit de suport, mai ales că Andreia nu mai spunea nimic, mă gândeam „asta e, îmi fac singură suport” – că eu sunt fată harnică uneori şi chiar găsisem un fund de măsura unui suport de chei. Ah, pardon, mă ceartă fi-mea că ăla nu e fund, ci tocător. Va să zică găsisem un tocător, mă gândeam că-l zmângălesc, îi bat câteva cuie şi gata treaba. O să-mi pară rău că o să fie urât, o să-l arunc undeva prin debara şi o să-mi treacă de suporturi de chei.

În acel moment  m-a anunţat Andreia pe fb:  „am suportul, cum vrei să fie decorul?”

M-am emoţionat ca o fată mare, pentru că sincer, nu mă aşteptam să-şi aducă aminte de mine şi nu ştiam cum vreau să fie decorul. M-a  ajutat dându-mi câteva idei, ca la fraieri. Am ales şi ea m-a ascultat. Mai târziu am văzut pe facebook paşii …    am zis wow! Ce frumos! Ce superb!

Împrumut poza fără aprobare, pentru că eu nu sunt în stare nici măcar să pozez aşa ceva:

Acum, ce vreau să vă spun şi asta rămâne între mine şi voi: nu sunt genul de om care să se extazieze din orice, dar vă spun cu mâna pe inimă şi vă rog să mă credeţi:  poza e departe de realitate. Poza reflectă o piesă bună şi atât. Realitatea e că suportul ajunsese la mine, ne uitam la ea şi nu scotea nimeni nici un sunet.

Într-un târziu,disperată că nu vedeam nicio reacţie din partea nimănui, am încercat să-i caut nod în papură suportului meu superb:

– Ar fi putut să pună agăţătorile mai jos, ca să nu se strice decorul aici, la bază.

– Nu se strică decorul, n-ai cum să ajungi la el, a zis mama.

– Nu, n-are nici o şansă să se strice, e lăcuit, a zis Mixu.

– Poate să fiu beat mort şi să dau cu capu-n el ca să se strice!… a zis tata. Vrei să încercăm?! Dar parcă-mi pare rău!… m-a întrebat el.

Când fata mea a venit de la şcoală a ştiut de unde e suportul:

– Mami, mami! Andreia e mai mult decât grozavă!….

Are dreptate.

Adică nu  trebuie să vreţi suporturi, pentru că asta am vrut eu, nu trebuie să vreţi toţi ca mine. Ce-mi place mie la Andreia e că mulţumeşte pe oricine, se mulează pe dorinţele omului. De exemplu invitaţiile la nuntă şi botez m-au dat pe spate. Eu n-am nevoie, că nu mă mai botez şi nu mă mai nuntesc curând, dar sunt convinsă că fiecare dintre voi aveţi nevoie de ceva aparte, pentru voi sau pentru cei dragi şi mi se pare normal să vă spun la ce uşă să bateţi, să cereţi sfaturi şi să croiţi ceva altfel decât media de pe piaţă. (vă rog, nu mergeţi conform trendului!)

Fata asta stă undeva unde se agaţă harta în cui. Fata asta stă la peste 500 km distanţă de mine, dar o să mă gândesc cu drag la creaţiile ei ori de câte ori va inventa ceva. Pentru că Andreia nu lucrează şi atât, ci pune suflet.

La momentul ăsta trec pe hol în drum spre baie, mă opresc şi zic: „Doamne, ce suport frumos am!”

Sau alerg pe viaţă şi pe moarte în drum spre baie să golesc vezica, la concurenţă cu fi-mea şi ne păcălim or eu, or ea, să rămânem cu ochii în suportul meu de chei. Momentan nu stau cheile în el, pentru că nu mă pot obişnui cu gândul că aşa ceva poate fi făcut de mână omenească şi e croit pentru utilitate, dar rămânem admirând suportul în 3D. Nădejdea asta, o să ne leşine vezica de nervi!

Andreia, îţi mai spun o dată, draga mea: te-ai întrecut pe tine!