Când vine vorba de udarea plantelor, lumea asta se împarte în două categorii. Una din categorii cuprinde lumea celor nesătui, a celor care-s disperaţi să fie, să aibe, să nu se moară de foame. Oamenii ăştia sunt cei care umplu vasul plantelor de acasă până la refuz, până curge pe pereţi, pe stativuri, pe geamurile vecinei, pe covoarele vecinei… ei, nici chiar aşa!
Principiul “Lasă, să fie!”:
Cealaltă categorie sunt cei anti-plante, dar pro-oameni, care atunci când li se lasă în grijă plante pe motiv că “Plec în concediu, ai şi tu grijă de ficusul meu?” spun “Da, sigur!” cu tot sufletul. Pe urmă au grijă de ficus în sensul că după 2-3 zile îi cad câteva frunze, iar restul se cam îngălbenesc, iar ei se gândesc “Nu cred că-i prinde bine atmosfera de la mine din casă”. După două săptămâni, când ficusul e doar un băţ deşirat sinistru, apare revelaţia: “Cred că îi trebuie apă”.
Corect e să fim echilibraţi, să ne placă plantele. Să plantăm. Să aducem acasă cu drag şi să plantăm. Sau să primim şi să ne bucurăm. Chiar dacă simţul datoriei pentru o plantă lipseşte cu desăvârşire, pe motiv că sunt prea multe orătănii cu plămâni de îngrijit în casă: doi copii, un câine, doi porci de Guineea, doi papagali şi un mascul, la pălirea pe jumătate a plantei ar trebui să ne responsabilizăm şi să udăm.
Părerea mea.
Recunosc, la mine da apa pe afara, asta pentru ca nu primesc chiar in fiecare zi. Si s-au obisnuit saracele, sa vezi ce floricele frumoase fac! Si ne-am obisnuit si noi cu sinele facute de apa pe pereti – eu cel putin, sotul opune inca rezistenta :))
:)))
Recent, am mai auzit de udarea plantelor numai duminica, pentru ca abia atunci apare grija pentru ele. Si ne miram de ce sufera mutatii, bietele plante…
Eu tind sa-mi dezvolt colectia de cactusi… Numa’ bine: cand imi aduc eu aminte de apa, e fix peste vreo doua saptamani de la ultima udare.
Nu pot să-i sufăr. Am tendinţa să dau peste ei, să mă înţep, să mă aleg cu dermatite. Parcă-i un făcut, peste ghivece cu alte plante dau foarte rar, dar la cactuşi am un soi de aplecare spre dărâmare 😀
Şi pe mine mă “muşcau” toţi cactuşii pe care soţul meu îi avea dinainte de căsătorie. Am renunţat încet, încet la ei. De udat se udă florile atât de des cât este nevoie – nu exista o regulă. Am păţit şi eu la fel cu florile noastre de câte ori le lăsam la alţi oameni, altfel binevoitori, să le ude. Vara, pe caniculă, trebuie udate zilnic, iar bonsai lui bărbatu-meu – chiar de două ori pe zi.
N-aş avea curaj să cresc un bonsai. Poate mai pe la pensie 🙂
sunt mare iubitoare, cam nepriceputa, dar incerc! 🙂
Şi eu. Mai mult aduc, decât să îngrijesc 😀
Cactuşii înfloresc numai o dată pe an,
floarea în sine se usucă repede, dar e foarte frumoasă.
E o plantă aparte, nepretenţioasă, care supravieţuieşte
în condiţiile dure pe care le are pe balconul meu.
Cactuşii de pe balconul meu n-au înflorit niciodată, decât sub formă de bubiţe, pe picioarele mele.
Si eu iubesc unele plante… in salate.
Păpădie, alea…
eu sunt aia care daca-o intrebi daca poa’ sa-ti ude ficusul iti raspunde franc “frate, soro, eu te-as ajuta cu cea mai mare placere, da’ pot sa te ajut numa’ daca ai chef sa omori planta aia”. de regula, lumea nu prea are chef sa-si omoare plantele.
si zau ca nu zic asa doar ca sa scap, doar ca am omorat (involuntar si cu multa dorinta de a le tine in viata) toate plantele care au ajuns in posesia mea. n-am incercat, dar cred c-as putea ucide si cactusi.
singurele pe care nu le-am ucis au fost plantele mamei. dar acolo a fost instinctul de supravietuirea care si-a spus cuvantul, ca ma scurta mama de cap daca gasea vreuna moarta. si-mi lua vreo 1,5 ore zilnic, fir-ar, 3 daca udam si straturile. in concediu, in creierii diminetii cand e somnu’ mai dulce, ca la 10 deja era zaduf, mureau alea si de la o picatura.
Aaaaa, în curte? La mamaie n-am udat decât seara, că cică le pârleşte arşiţa dacă le ud dimineaţa.
Vezi că frica păzeşte pepenii? Ia să-ţi fi dat o plantă-n grijă cu promisiunea că ai un gât mai scurt dacă păţeşte ceva? :)))