Mă întreabă mama ieri dimineaţă dacă l-am mai visat pe tata.
– Nu, mamă. Dar mi-e dor de el în fiecare zi. Rău de tot!
Nu asta îşi dorea să audă. Ar fi vrut să ştie că tata ar fi mâncat nu ştiu ce mâncăruri, că ar fi băut nu ştiu ce băuturi…
Ca să-i dea de pomană.
Dar ăsta e adevărul: nu l-am mai visat. De când l-am visat şi mort şi viu, nu l-am mai visat deloc. Dar îl caut de câte ori vreau să mă sfătuiesc. De câte ori aud de un film nou. De câte ori îmi vine o romanță în cap. De câte ori vreau să repar. De câte ori vreau să dau dracu o persoană publică şiiiiii…frână. Pentru că de fapt tata nu mai e.
Dar nu ăsta e rolul povestirii .
Ideea e că îi facem pomenile acum la biserica la care i s-a făcut slujbă, şi la biserica parohiei în care a fost înmormântat şi na! Văd diferenţe între ele şi între ce mi se pare normal.
Ieri dimineaţă m-au enervat teribil femeile de pe lângă noi cu…aşezatul lor. Aşezau la colivioarele alea şi la pacheţelele adunate, aşezau continuu.
Mai trăgerau două-trei cruci şi iar aşezau forfotind pungi. Când au început să desfacă pungile de pomană în aşa fel încât cuvintele preoţilor să poată intra nestingherit în pungile alea către mâncare… am cedat nervos. La propriu. Şi am vrut să o las pe mama singură în biserică, pentru că nu suport ca omenirea să fie într-atât de proastă încât să lase pungile desfăcute la gură numai ca să intre acolo niscai cuvintele preoţeşti!
Cuvintele preoţeşti ar avea valoare dacă ar fi explicate (și înțelese) înţelesurile lor.
În timpul slujbei, o femeie albă în păr mi se întoarce repede în faţă şi îmi întinde mâna în semn de noroc, întind și eu mâna din spirit de solidaritate, strânge bine şi –mi zice:
– Noroc, aşa se face! Ca să împărţim energie pozitivă!!
Dau noroc cu ea, cât pe ce să țip: ahaaaa….așa se nasc tradițiile, de la scrântite ca tine!! dar se întoarce și mama către mine repede, mă îmbrăţişează scurt şi-mi şopteşte rapid:
– Aşa fac unii în timpul Liturghiei! Împărtășesc dragostea!
Mă mir ca ultimul prost:
– Pe buneeeee??? Înseamnă că putem să o și f*t pe baba asta?!! Din dragoste, adică!
Mama se supără:
– Nu fii nesimțită! N-ai văzut că și preoții se îmbrățișează în altar în semn de iubire?
– Băga-mi-aș! Tu vorbești serios?! Păi dacă vedeam ,veneam mai des la slujbe, ești copil??!
Mama mormăie în barbă ceva care îmi face bine să nu știu ce mormăie.
Ascult în continuare slujba. Îmi pare rău s-o spun, dar iar nu simt nimic. Aș vrea să mă știu mulțumită că tata s-a dus, că e liber și fără dureri, că e ok. Pentru mine însă… nimic nu e ok. Rostesc rugăciunile sec…în virtutea inerției.
Nu mai simt nimic la ortodoxia asta. NIMIC. Nici bruma de sentimente pe care o avem odinioară. Cineva mi-a spus că sunt prea supărată.
Nu știu…
Dar știu precis că tata e dus.
In altar ca in altar, da’ sa te tii ce impartasanii au loc in chilii… Dragoste mare, moncher! Parol!
Cu vin! 🙂
Asta cu imprastierea energiei pozitive e noua, n-o stiam… trebuie sa ma duc mai des pe la biserica. Deci de-aia n-au voie femeile in altar…hmmmm
Cică de fapt e veche, dar n-am văzut-o eu.
S-a dus tata? tata tau, tatal tuturor celor care citeam aici la tine?
Offf, condoleante. O imbratisare calda la toata familia.
Sper acolo unde e sa zburde plin de energie.
Da, de Craciun. Mersi.
mda, babele (sau doamnele cu parul alb-nu eu) merg la biserica cum mergeam noi la discoteca. Sa vedem ce a mai facut ala, sau ala, sau care a mai murit… sau cu mortul pe masa te intreaba cat a costat sicriul (am intrebat-o daca si-a facut vreo programare de ma intreaba)… ele nu simt durerea ta, sau nu le pasa. Si acum, eu care merg la biserica tot cand nu avea mama cu cine purta colivele, zic, ortodoxia nu are nici o vina ca babele se ticnesc pe zi ce trece. Iar tu… dorul e acelasi… cautarile aceleasi… dar el va fi bine si ai sa stii. Te pup pe pozitiv
Băi, deci vorbesc cu preoții și par oameni normali. Super-normali pe lângă babe. Astea cred că ar trebui exorcizate.
da, ei par normali pe langa babe. cauta pe fb preotul ala care spune de “evanghelia a 5-a a babei”. spune tot omul prin asta. dar de vina e tanara generatie, sa stii ;))
Eu simt Mixy… dupa doua pierderi, rapide, teribile, de neimaginat, dupa ce- mereu mi-a ramas credinta dar prea rar biserica- am mers stiind ce si-ar fi dorit “el” si “ea”. Si… durerea, amestecata cu ceva de sus, cu-n strop de mangaiere, da, am putut sa le simt. Niciodata n-am asimilat religia cu credinta- aia din urma e a mea si nimeni n-o poate cantari ori simti. Insa de data asta, recunosc, am avut nevoie de Biserica! Mi-a cerut sufletul asta.
Oricum- durerea aceea nu dispare, nu se atenueaza, nu am stiut cum e…
Stii ce e bine? Sa ne amintim din cand in cand ca vom muri intr-o zi. Oarecum mie-mi atenueaza gandul asta furia pe care-o am in mine si pe care poate- singura am creat-o.
Pana la urma, n-am cerut niciunul sa venim in viata asta. Nu stim cum, cand plecam si ce suntem.
Mie mi-a folosit slujba si-mi foloseste din cand in cand. Intr-un anumit loc
Si nu, nu trebuie sa dau mana cu nimeni si imiplace sa ascult si sa gandesc la ale mele…
Aaaaah! FURIE. Exact. Ai pus punctul pe i. Sunt furioasă pe majoritatea treburilor de pe lângă mine și nu mai văd sens în nimic.
E greu, mă, Hapi…
Eu ma trezesc umbland prin casa si intreband-o cate ceva. Am cautat reteta aia de cornulete de mi-a venit acru in gura, si cand in sfarsit i-am gasit retetarul m-am trezit boscorodind-o ca a notat ingrediente si cum se face, mai putin ce… La biserica nu am simtit nimic deosebit, tot asa, nu mi-am gasit nici locul, nici alinarea.
Uneori mi-aș dori să fiu animal (bine, poate că mă și port ca un animal câteodată :D), dar mi-aș dori să fiu, la propriu, ca să nu mai am starea de acum. Astea uită repede, merg în continuare, legea junglei, supraviețuirea speciei și punct.
Am observat obiceiul cu datul mainii, in semn de infratire, de bunavointa la catolici si pocaiti (penticolstali cred, dar posibil si la alte religii). Cu imbratisarile nu stiuc e sa zic, desi unii specialisti spun ca ar face bine la psihic macar una pe zi.
Iti doresc sa se mai diminueze durerea.
Te imbratisez.
Așa da, stau la îmbrățisat. :*