Avem o postare de suflet de la prietena noastră, Michelle:
Pentru prietena mea A.!
Dar ma gandesc la faptul ca nu este numai pentru prietena mea. Aceasta postare poate fi pentru oricare mama pe care o cunoastem. Fie ca este prietena, sora, cumnata, vecina care naste sau care a nascut. Avem momentul acela in viata in care trebuie sa nastem. Si nu e usor. Nu este usor, dar iertam usor noi, ca mame. Amintirile raman (pe unele chiar le marcheaza), dar iertam in numele a ceea ce ne este daruit. Acel piticel care ne este daruit si care ne umple viata. Unele femei au noroc de mai multe experiente, altele doar una. Asa e sa fie! Nu ne incarcam viata cu asta.
Nu vreau sa-ti spun draga prietena ca este usor si nici nu-ti va mai fi usor de acum inainte. Vreau doar sa te remontez si sa privesti toata viata altfel. Ca tu vei avea o durere sau alta, ca mai ramai cu o sechela, cu o cicatrice, cu o tendinta de a te ingrasa, ca nu vei mai incape in ceea ce-ti doreai inainte, nimic nu o sa mai primeze. O sa primeze gagalicea aia mica. Tu vei face tot posibilul sa atenuezi toate neajunsurile tale cu minute de sport, cu o relaxare la cosmeticiana, cu ceva sa te simti fericita macar o ora pe saptamana dar nimic nu va mai fi ca inainte. Asta e sigur.
Si hai sa-ti povestesc cum am nascut eu! Sunt convinsa ca mai sunt si alte povestiri de nasteri mai frumoase, mai cu actiune, mai dramatice, mai comice….mai altfel. Dar asta e povestea mea si ti-o spun acum pentru ca nu am avut timp niciodata sa stau sa ti-o depan de-a fir a par asa cum ar fi trebuit. Acum cu atat mai mult cand suntem departe kilometric si orar vorbind.
Cand am ramas si eu gravida era destul de tarziu dupa unii. Dupa mine si atunci mi se parea ca nu-s maturizata pentru a deveni mama. Si nu ma simteam ajutata. La zeci de mii de km de familie, fara prea multi prieteni, fara rude ma simteam exilata. Vorbeam ce-i drept cu mama aproape zilnic, cu vreo amica dar nimeni nu putea veni la mine prin telefon. Cel putin din cei pe care ii doream eu alaturi nu puteau decat sa ma incurajeze iar dupa ce inchideam telefonul se lasa cu o ploaie de toamna de numa-numa. Mai erau si accesele hormonale care ma apucau prin magazinele cu profil european de plangeam si sotul incepea: „Mai femeie, te rog eu frumos nu mai plange ca se uita lumea la mine ca la un criminal. Cine stie ce gandesc astia ca ti-am facut!” Mi-era dor. Mi-era dor si de groapa din statia de autobuz si de baba barfitoare de la parterul blocului si de cainii care urlau noaptea prin Bucuresti si de vanzatorii din piata…de tot. Crezi ca daca povesteam asta cuiva m-ar fi inteles? Nu cred…dar atunci si chiar si acum mai sunt accese de-astea.
Nu ma simteam confortabil cu medicul care urma sa-mi urmareasca sarcina. Ma punea sa fac tot felul de teste despre care citisem ca nu-s obligatorii. „ Si daca copilul o sa-i iasa cu sindrom Down?” ma intreba medicul. Eu ii spuneam ca nu mai sunt la varsta la care sa fac experimente pe mine, iar daca copilul va fi sa iasa cu Down e pur si simplu problema mea. Iesisem bine la numaratoarea cromozomilor dar totusi ea voia si amniocenteza…nu eram de acord. In fine am mai fost eu capoasa intr-un anumit loc, dar acolo n-am avut de ales. Aici insa nu am fost de acord si pace. Oricum nu am empatizat cu ea de la bun inceput si am reusit sa schimb medicul. Alt diliu, dar ma rog, pana la urma a fost bine. Nici nu ma mai interesau discutiile cu el despre ce zic toate statisticile si ca eu sunt iesita din statistica. Eu incecam sa fiu eu, sa discut zilnic cu copilul meu in burtica iar el facea tot ce stia el ca bebe. Sa ma loveasca in ficat, sa numere cu degetele de la picioare coastele mele (mama –mama ce mai deversam la fazele astea), sa se intinda, sa se miste ….cred ca si vorbea(ca la cat vorbeste acum cred ca si atunci mormaia ceva in burta mea de nemultumiri) dar cine il putea baga in totalitate in seama? Intalinsem o tipa din Moldova de peste Prut care locuise si pe langa Moscova cand a nascut primul copil, apoi era in Israel cand a nascut al doilea copil si care nu avusese o viata grozava dar mi-a spus asa. „Stai tu cu tine si repeta: Sunt cea mai grozava mama din univers si voi avea cel mai sanatos copil! Nu ma mai gandesc la nici o durere (chiar daca coloana avea nevoie de araci si ma duceam in coltul zidului sau la marginea usii sa-mi masez muschii de pe langa coloana precum ursul Baloo) si ma simt ca un fulg (chiar daca picioarele mele erau elefantine si glezna facea buric in masa de carne plina de apa)”
Bai chiar repetam cand ma duceam la baie si numai fulg nu ma simteam cand incercam sa ma ridic de pe vasul de toaleta ajutandu-ma sa ma tin de manerul de la usa si de sustinatorul de prosoape. Nu mai faceam baie, ci dus pentru ca imi faceau rau aburii calzi si simteam ca ma sufoc. Aveam 95 de kilograme si ma simteam ca balena esuata. Picioarele le aveam in doar doua perechi de incaltaminte luate cu aproape doua numere mai mari. O pereche de slapi si o pereche de pantofi de vreme mai racoroasa….atat. Si dupa toata ingrasarea a venit si un fel de alergie la nu stiu ce (am aflat ca 10% din femei pot face….dar eu care eram iesita din statistici de ce nu as fi facut-o?) si a venit si mancarimea de piele pe maini si picioare. O balena scarpinacioasa, asta eram!
Si undeva prin august aflu eu ca trebuie sa nasc prin cezariana din doua motive: aici toate femeile peste 35 de ani sunt programate la cezariana si al doilea motiv era ca copilul nu dadea nici un semn sa se intoarca in pozitia de nastere. Spuneam nu la amandoua! Doream sa nasc normal si sa faca si ei ceva in privinta asta si a modificarii pozitiei copilului. Dar nu prea se putea si mintea mea incetosata de NU nu putea pricepe ca: protocoalele astora asa spun si nu mai puneam la socoteala faptul ca fatul depasea deja 4 kile.
Si mergeam saptamanal la doctor in ultima saptmana numai ca doctorul meu care –mi urmarea nasterea a uitat sa-mi dea un bilet de spital pentru ultima saptamana si mi-a dat tot de clinica. Mergeam vinerea. Si vineri pe o zi de 15 ma trezesc sunata de doctor: „Miss de ce nu sunteti in sala de operatii azi?”. Eu m-am blocat. Era 9 dimineata, dormeam. De unde naiba sa stiu eu de ce nu sunt in sala de operatii. Ii spun: „Dom’ doctor eu am bilet de clinica nu de spital.” „Nu-i nimic, imi zice, imbraca-te si vino acum pentru cezariana!”
Eu? Bei cu cine vorbesti? Pai eu nu as fi plecat din casa nici pana la coltul blocului la ora aia dar’mite la spital. Si imi spunea sa ma duc in ziua aia la cezariana cam cum ti-as fi spus tie sa vii la o cafea. Da’ nu?
„Eu nu vin dom’ doctor ca nu-s pregatita. Merg spre clinica pentru ca nu am bilet de spital”
Si ma cobor din pat si ma duc la clinica. Bien sur, doctorul meu nu era la clinica pentru ca mai avea operatii in ziua aia si era programat de spital…doar nu eram eu singura lui cezariana din ziua aia.
La clinica ma baga o asistenta la alt medic. Un sud american in varsta de care mi-era drag sa-l vad cum trateaza pacientele lui de cate ori mergeam la al meu si stateam la usa. Priveam cum le da explicatii si cum iese din cabinet si le conduce pe paciente vorbind inca cu ele si incurajandu-le. Al meu era rece ca o stana. Era ceva pakistanez al meu. Si intru la sud american si ma consulta, rade cand asculta bataile inimii, vede pozitionarea, ma intoarce cand pe o parte, cand pe alta si in fine incepe sa spuna: „- Fata draga fatul nu se intoarce singur cu siguranta. Este mare ca fat si pericolul de a se intoarce cu cordonul ombilical in jurul gatului e si mai mare. Acesta e protocolul si nu putem sa riscam mai ales ca esti la o varsta, porti ochelari….bla bla, bla” Atunci am inteles si l-am rugat sa-mi faca o programare la cezariana pentru saptamana imediat urmatoare. M-a anuntat ca voi naste cu doctorul meu joi. Ok, joi la ora 9 trebuia sa fiu la spital.
Si trece sambata si vine duminica. Si duminica nu mai aveam stare. Pe seara voiam sa ma uit la un film si stateam in pat. Singura ca oricum nu aveam loc. Sotul ma lasase sa ma desfasor in tot patul numai sa nu ma mai auda ca mi-e cald, ca n-am aer, ca ma mananca pielea. Era pe covor doar -doar de acolo nu o mai cadea sau nu mai era impins in alta parte. Eu? O balena, o balena la patrat asa ma simteam. Multa, mare si scarpinacioasa. Nu mai aveam stare si aer nici pe stanga, nici pe dreapta, cu fata in sus nici atat.Copilul se baga cu capul sub coasta stanga. Se agata de coasta mea copilul si se ridica ca la bara fixa. Se dilata coasta sau se rupe? Nu stiam sa raspund.
In fine cu chiu cu vai pe la 11 noaptea adorm. Dimineata si eu ca omul la baie si revin in pat. Si cand sa ma culc….apa….s-a rupt apa. „Bei omule, trezeste-te….s-a rupt apa!Cred!” El cica:”Care apa!” O fi crezut omul ca am rupt ceva pe la baie….”Omule, nasc!” Stii cum a sarit din pat? Ziceai ca i-am pus carbuni incinsi in chiloti.
Era 9 dimineata, 18 septembrie 2006 si al meu sot trebuia sa ajunga de dupa-amiaza la servici. Cu asta am avut noroc ca era cu mine ca altfel nu stiu ce faceam. Ma intreaba: „In drum spre spital pot sa ajung pe la cineva sa las un pachet?” Eu am crezut ca e vorba de un pachet de medicamente pentru ca intr-adevar mai mergea pe la batrani sa lase medicamente. Nu frate…el trebuia sa duca un cartus de tigari la un mecanic de masini. Eu care ma scurgeam prin masina de apa….asteptam sa ajungem la cel care trebuia sa ducem tigarile. Chiar si sotul meu se intreaba acum ce naiba a fost in capul lui sa facem ocolul ala(de 10 km) cand putea astepta pana a doua zi. Sotul meu? Nu! E omul corect….a zis ca trece luni, luni s-a dus la ala. Ce daca eu ma scurgeam de apa prin masina? El trebuia sa duca pachetul. De nu l-am bestelit cand am aflat ce i-a dus la ala de numa-numa.
Si ajungem la spital unde si noi intram ca oamenii prin fata nu pe la urgente. Si ma vede un negru de la security si sare de unde era sa-mi aduca un scaun cu rotile. Bai asa de grasut si asa o detenta n-am vazut. Si m-a dus, si ma dus pe un drum care avea desenat pe jos o barza din loc in loc. Era fain drumul spre urgentele de nasteri. Negru cu mine in fata de ziceai ca-i la raliu. Sotul in spate cu bagajul. De nu m-a plimbat pe coridor de ziceam ca pierd si ultima picatura de apa. Si am ajuns!
Am ajuns. Am o uitare aici….un blanc care s-a petrecut si de care nu-mi aduc aminte…doar stiu ca o asistenta imi spunea sa ma duc la toaleta. M-am dus si am facut si eu ce mai era prin diversele mele gauri sa nu zica lumea ca ma duc aiurea pe masa de nasteri. M-am intors si asistenta imi cerea un recipient/”Ce recipient soro?” . Ea saraca imi spunea ca mi-ar fi zis ca aveam un recipient la baie unde trebuia sa-i las o proba….mi-era frica, de frica nu cred ca mai auzeam sau compilam ce se povesteste. Nu cred ca as fi retinut nici daca ar fi vorbit cu mine nici in romana…daramite in alta limba.
A asezat asistenta cu grija balena mergatoare pe pat(adica pe mine) si a zis ca incepe sa ma pregateasca de operatie si ca o sa vina un doctor (altul decat al meu). Operatie? Alo!….. eu am zis si o tot tineam ca vreau sa nasc normal. Si vine doctora. Oameni buni si am avut o revelatie….era o musulmanca cred, pentru ca avea val(mai putin fata) si era frumoasa si…o stiam. Nu stiu de unde dar o stiam. Cand m-a vazut mi-a spus” Eu pe tine te cunosc…dar nu stiu de unde!” Amandoua ne cunosteam, fetele noastre ne erau cunoscute dar de unde, cand si cum ne-am cunoscut a ramas si in ziua de azi un mister. Eu nu am crezut niciodata in reancarnare si in chestiile astea cu am mai fost in alta viata pe acolo dar cu femeia asta asa a fost. Jur! Cred ca ea mi-a fost trimisa de ingeri sa ma ajute, ca altfel nu am cum spune. Mi-a explicat, a zambit tot timpul, mi-a arata monitorul, mi-a spus marjele intre care trebuie sa fie copilul…cateva ore. De la 11 la 15. Da…cred ca mi-a explicat tot ce invatase la medicina….mai pleca, mai venea dar in marea majoritate a timpului a stat cu mine.
In fine dupa ce-am ajuns sa semnez pentru operatie(ca statea asistenta aia langa mine cu pixul si cu foaia doar–doar oi semna) vine asistentul anestezist. Am incremenit. Ati vazut Frankenstein? E….ala mi s-a parut ca e. Mi-a cazut parul instant! Era span! Span! Fara par pe cap, fara gene si spranacene…..bai si era si anestezist. Avea aia noroc ca deja semnasem ca altfel rupeam hartia. Vine si-mi spune ca trebuie sa mergem la sala sa facem epidurala…..da? Dar nu tu (imi venea sa-i spun)! Saracu’ cred ca nu avea nicio vina ca era span si chiar mi-e mila de la acum dar atunci…..era cosmar pentru mine.
Doamne! una calda, una rece…..vine sefu’ lu anestezistu’. Asta era un gen de budha zambitor si dragut. Parca erau Budha si Spanul impreuna la anestezie.
M-am asezat pe masa aia cu sosetele in picioare ca simteam un frig continuu de la starea de frica…sotul dupa usa astepta sa fiu anesteziata si dupa aia sa intre. Si vine Spanul cu un ac sa mi-l bage undeva in coloana si Budha il prinde de mana si zice: „Trebuie sa simti coloana si locul unde vei face anestezia”…..oricum Budha a facut anestezia pentru ca a zis ca ma vede prea incordata. Multumesc tuturor ingerilor si pentru anestezist si pentru doctora!
Si vine Ingerul meu si intra fratilor cu o armata de studente carora le spune: „Pacienta mea vrea o operatie artistica!” Parca imi ghicea gandurile. Mi-era frica sa nu arat ca la alte operatii ce le vazusem prin Romania de ramaneau femeile cusute ca sacii.
Nu-mi mai simteam picioarele. Nu mai erau ale mele. Si gandul ma ducea la un prieten care a ramas in carucior de la 18 ani de la un accident stupid la inot. Si ma gandeam culmea, nu la copilul pe care trebuia sa-l nasc ci la cum te poti simti fara picioare. Si daca raman asa? Doamne-apara si pazeste cate imi mai treceau prin cap.
Si Ingerul a inceput sa-mi explice cum o sa intoarca ea copilul dar in momentul in care deja voi fi deschisa pentru a nu exista pericolul ca la venirea copilului cordonul ombilical sa fie in jurul gatului si sa stea prea mult in pozitia aia. O apasare , doua si o vad pe una alergand cu un ghemotoc in brate, sotul dupa ea la o masa din apropiere. Eu nu vedeam operatia in sine pentru ca aveam ca o draperie in fata burtii mele. Mi-a ridicat una din studente sosetele mele pline de sange si m-a intrebat daca vreau sa le iau acasa. Daca nu eram pe masa cred ca lesinam oricum. Dar, na!
Si a urlat copilul in mainile Ingerului care il curata impreuna cu asistenta si pe mine ma lasasera singura si tremurand pentru ca-mi trecea anestezia. Si vomitand….deci am vomitat 3 ore cu tot cu antivomitivele care mi le dadeau. Iar eram exceptia de la anestezia aia care spunea ca un procent mic de paciente pot vomita de la anestezie.
Mi-au pus paturi calde pe brate sa ma incalzeasca pentru ca tremuram ca naiba. M-au monitorizat inca 5 ore pana am ajuns la salon.
………E lung stiu si va mai povestesc si alta data restul (chinezoaica din salon, Ingerul cu Spanul si Budha la mine in salon)
Vreau sa va spun ca este o postare pentru o prietena din Franta care citeste acest blog si il iubeste……o cheama A si a nascut pe 7 septembrie (chiar de ziua mea) un copil inainte de termen. E un copil frumos si sanatos dar mai trebuie sa stea o luna la incubator pentru ca inca nu-i destul de puternic sa respire. Dar se reface si dovedeste ca in fiecare zi isi iubeste parintii. Ca mama nu a fost usor pentru ea in toata sarcina iar acum are si ea probleme ca fiecare mamica care isi face griji pentru puiul ei. Daca voi puteti sa o incurajati si sa-i mai povestiti va rog sa o faceti! Eu nu i-am povestit ceva nemaiintalnit. E o poveste poate comuna dar pe care nu o stia cap-coada.
Mixy multumim mult ca existi!