Vi se întâmplă des să vă supărați pe ceilalți? Mie nu. Mă supăr rar, furtunos, de obicei pe ăștia de aproape și cum îmi vine repede, tot atât de repede îmi și trece, pentru că sunt ai mei, stau cu ei și sunt conștientă că n-am cum să-mi iau traista și să plec ca să nu-i mai văd niciodată. Uneori mă supăr și îmi trece atât de repede, încât nici n-am timp să deschid gura că gata, mi se înseninează fruntea! Cel mai rău e când încep să mă supăr şi-o cotesc spre împăcare în aceeaşi propoziţie!
Pe alții îi ține mai mult.
Stătea fi-mea cu verișoară-sa a mică și se jucau de-a ce se joacă verișoarele în vârstă de 4 ani. La un moment dat asta mică s-a bosumflat și fără să spună nimic, a plecat supărată în altă cameră.
– Ce-ai pățit fată?
Pitica nu spunea nimic, stătea bățoasă și încruntată, strângând unul din milioanele de bebeluși de jucărie la piept.
– Îmi spui ce ai? Te-ai supărat pe mine? Dacă te-ai supărat, îmi explici și de ce?
Pitica, liniște. Nu răspundea nimic. Și-au văzut apoi fiecare de muțenia ei. După vreo jumătate de oră, pitica vine râzând la fi-mea:
– Am făcut mișto de tineeeee!!!! Hahaaaaaaa!!!!…
Uite că până acum nu mi-a dat prin cap să mă supăr la mișto.
Ma enervez uneori la culme dar conștientizez și-mi trece repede.
Nu țin minte răul, nu în sensul că-l uit dar știu că și răul e o noțiune abstractă.
Dacă e bun pentru altcineva?
Eu țin minte. Răul e un rău necesar
1 aprilie curat
:))