Nu-i prea mișto să fie ziua ta în zile de toamnă târzie, aud oameni născuți în perioada asta că-s aniversaro-meteo-sensibili, n-au nici un chef să fie ziua lor, cu atât mai puțin să aibă parte de petreceri-surpriză. Mi-e milă de ei. Uite, eu sunt născută într-o noapte geroasă de ianuarie, aș putea să îmi serbez ziua, dar atunci e atât de frig și atâta foame și lipsă fonduri după sărbătorile din decembrie ( și stai să vezi ce-o mai fi de la anul cu ordonanțele astea noi), încât nici măcar nu pot să spun că nu am chef de ziua mea, cheful e un soi de gheață la mal, nu simt nimic. Nici bucurie, nici tristețe. Doar că trec anii 😀
Îmi povestea o amică de serbarea zilei ei de naștere.
-Nu voiam să fac nimic de ziua mea, decât să stau și atât. Ce vorbești, fată, păi s-a supărat băiatul meu pe mine că n-am cum să stau singură de ziua mea, că a făcut rezervare la un restaurant meseriaș și o să vină și el și nevastă-sa.
Zis și făcut, mă înființez acolo zbârlită, dar pieptănată regulamentar și dau de noră-mea. Cică, hai să intrăm, că masculul din dotare are o ședință târzie și n-are sens să dârdâim pe-afară. Bem o cafea, un suc, băiatul meu apare după vreo oră jumate. În timpul ăsta eu eram capie de foame, îmi venea să mânânc șervețelele de pe masă, dar mă îmbărbăta gândul că atunci când au serbat ziua mamei ei -mi-au arătat poze pe urmă- au avut mâncare serioasă, ca de Crăciun cu sarmale, fripturi , și un tort de-ala adevărat, dulce până la căcare instantanee și E-uri colorate, bune și nesănătoase – și tot gândindu-mă eu că s-ar putea să nu mai ajung acasă decât cu fusta crăpată de-atâta dezmăț culinar ce mă așteaptă, copiii se uitau pe meniu.
Și îi aud ca prin vis la ce concluzie surprinzătoare au ajuns și ce comandau la restaurant de fițe, de ziua mea:
SPANAC CU MĂMĂLIGĂ !!!!!!!