După violență (1)

Am răbdat prea mult și știi cum e cu oamenii care rabdă mult, habar n-ai când le-ai încălcat limita. La mine limita a fost un feon. Voiam să-mi spăl părul și să îmi usuc părul cu feonul, la mine acasă, pentru că era târziu și pentru că a doua zi dimineață trebuia să mă trezesc devreme să ajung la muncă.

Vreo două week-end-uri mi-a făcut capul țăndări de planuri ba urlate, ba …stresante, pe modul repeat, un week-end m-a bătut, altul a fost lapte și miere, iar ultimul week-end a urlat că sunt obligată să stau cu el.

Inițial, când i-a fugit femeia de acasă a plâns și a făcut ca toți dracii în mașină cale de vreo 5-6 ore undeva într-o parcare de lângă blocul meu că trebuie să fim împreună, că asta ne-am dorit toată viața. E drept că la început, câțiva ani de zile chiar îmi dădea impresia că e capabil să fie cu o familie, să aibă grijă de ea și să facă bani pentru ea, în ciuda faptului că uneori era violent sau nebun.

Când am născut-o pe Oana, mi-am dorit-o. Primul copil a fost o întâmplare, ăsta a blestemat și a înjurat că mă taie dacă fac avort (la mult timp după asta mi-a spus că aș fi putut să fac avort fără să știe el, dar eu nici nu îmi imaginam la vremea aia că poți minți pe cineva așa). Copila a murit când avea două luni, m-a dereglat o perioadă bună de timp treaba asta.

Pe Oana chiar mi-am dorit-o. Pentru mine, pentru noi două. E drept că aș fi putut să o fac și cu sectoristul, nu m-ar fi interesat cu cine fac fata, dar aveam loc să respir de sonatul ăsta?!? Gelozie nesănătoasă e prea puțin spus în comparație cu ce era la gura și la pumnii lui, era gelos și dacă vorbeam cu cineva, darămite să zâmbesc și să mă simt bine!

Mi-am pierdut încrederea în el treptat, prima dată după ce mi-a fisurat splina și am stat la el vreo 3 luni de zile. Mă lăsa singură în casă chiar și câteva zile fără mâncare, apă sau țigări. Mergeam în șlapi la interviuri.

Când m-a trimis la mama după 3 luni, eram slabă moartă, flămândă, disperată. Uitasem ceva la el. M-am întors. Stătea la o măsuță și desena. I-am zis că mi-am uitat nu știu ce și nici nu s-a urnit de acolo, m-a privit rece, de sus, ca un sfinx. Am plecat.

A venit după alte 2 luni, deja știam că sunt gravidă cu Oana, mă angajasem ca muncitor necalificat. M-a luat pe sus, cu japca, vesel și plesnind de bunăstare, avea bani și era îmbrăcat în pardesiu, costum, cămașă….

Aveam o geacă de fâș ruptă și cârpită pe mine.

Au trecut 20 de ani de atunci și tot o geacă de genul ăsta am. (insert haha).

 

Am crezut că dacă plec, o să fiu hăituită, o să urlu pe drumuri. Vizavi de pușcăria de lângă el, orice altă pușcărie e balsam, pentru că am creierul liber.

Aici toate femeile sunt grijulii, atmosfera e aproape liniștită și curată. Nici una dintre femeile de aici nu are fițe de pițipoancă.

Dacă aș fi stat acasă și m-aș fi programat la un avocat, aș fi înnebunit până acum de frică. Acum mi-e teamă să nu dau nas în nas cu el pe holurile tribunalului.

N-am avut niciodată liniște sufletească, iar în ultima lună nu au fost decât momente de liniște, dar cu garda ridicată. Nici acum nu sunt liniștită, îmi vine să fac cărări pe drum, dar măcar mintea ia gândurile rând pe rând.

N-am spus mulțumesc în ultimii 2 ani cât am spus în ultimele 2 zile.

Se întreabă lumea cum de mai sunt întreagă în condițiile în care copil mort, copil cu boli serioase, tată psihopat.

O femeie m-a întrebat:

– Ai curaj să zâmbești? De unde ai atâta putere? Mie îmi vine să urlu.

Azi am simțit pentru prima dată senzația de foame, după 38 de zile de beznă. E o senzație bună să îți fie foame. Dă impresia că ești viu.

Pe de altă parte mi-e dor de acasă. Apucasem să spun de hotărârile lui din alea 5-6 ore petrecute în parcare. Îmi era pe undeva milă de el că e atât de prost și nu știe să-și apropie oamenii, decât câțiva prieteni și niște cunoștințe care habar n-au ce îi poate pielea, decât că e băiat bun și bate lume.

La un moment dat am plecat sus, acasă, aveam nevoie la toaletă. În casă era atmosfera de după sărbători, liniște, brazi, luminițe în toată casa, curățenie. M-a bușit plânsul, pentru că eu nu am nevoie de isteriile și cretinitățile lui, de lipsurile și de caracterul lui de stâlp al casei infect.

Dacă i-am spus, parcă nu i-am spus nimic. Aș fi putut la fel de bine să vorbesc în sinea mea, numai că nu îmi puteam auzi gândurile, vorbea continuu, țesea planuri absurde pentru un viitor împreună. Iar Oana trebuia să aibă tată, la 19 ani, trebuia să înceapă să stea cu tatăl ei. Am tăcut până la urmă, să nu nasc scandal și pentru că oricum vorbeam singură (Doamne, dar de câte ori n-am făcut treaba asta!)

După două săptămâni de hăituială a ajuns la concluzia că sunt o nesimțită defectă, că eu nu sunt în stare să iubesc și o să fiu o bătrână singură. Nu știu cum dracu, dar concluzia finală (tot a lui!) a fost iar că trebuie să fim împreună, cu Oana, să formăm o familie.

M-au zdruncinat astea 38 de zile, m-au scos din minți. La muncă am făcut tâmpenii, am fost în general dezorganizată – ceea ce urăsc- și am vorbit cu prietenii și cunoștințele mele ca să cer sfaturi, păreri, soluții. Cu Oana am stabilit ce și cum vorbim astfel încât să știu în timp util ce și cum are nevoie și cum să se descurce. Ca să nu dea nas în nas cu el, la un moment dat i-am spus să mă sune să mă întrebe de nucșoară pentru paste, dacă îi spun așa, înseamnă că mă ia cu japca la el, dacă îi spun invers, suntem lângă bloc.

Mă sună peste vreo 30 de minute:

– Mami,să-mi bag picioarele dacă nu am uitat, cum naiba era cu nucșoara?!

În afară de vreo 5 zile, cred că m-a așteptat în fiecare zi și m-a dus acasă seara târziu, pentru că avea de vorbit cu prieteni sau rude cu care să pună cap la cap un plan de bătaie să scape acum repede de datorii și să facă ceva până când ne înduplecă pe mine și pe Oana să stăm cu el. Câte 3 zile  pe săptămână m-a dus la el să-l ajut să-și spele, să-și facă ordine, să se organizeze. În restul timpului m-a sunat în disperare cu niște motive de căcat, doar ca să controleze ce fac și unde sunt. La muncă la fel. Frigiderul meu a stat aproape în permanență gol în timpul ăsta, nici nu aveam timp de cumpărături.

Practic a început să hâțâne tot universul meu. Oana, munca, rudele, cunoștințele, sănătatea mea.

Când l-am auzit jurându-se țigănește că îmi fac bagajul și mă mut la el, că-și bagă pla în toate ideile oricui, am sperat că se răzgândește și am apelat la simțul lui.

Care simț?

Duminică seară nu m-a lăsat să plec acasă. I-am spus că vreau să-mi văd copilul la față pentru că începe bacalaureatul, că vreau să vorbesc cu ea, să îi dau bani de meditații și ce mai are nevoie. Că vreau să-mi spăl părul, să-l usuc, să port haine curate. A tunat și a fulgerat. Mă așteptam la o nouă serie de pumni de box, dar a încercat la fel de subit să fie calm, nu-mi dau seama dacă s-a gândit la chestia asta, dar pe undeva parcă și-ar fi dorit să pun un ordin de protecție împotriva lui. Am mai avut senzația asta de câteva ori de-a lungul acestor săptămâni.

Acum mi-e dor de casă de crăp. Nicăieri nu e ca la mine acasă, acolo am pus suflet, am râs, am plâns, am crescut un copil frumos. Am intrat azi într-un magazin și mi-am cumpărat niște foietaje. Lumea cumpăra salată, legume, detergent WC, treburi casnice. Mi-a venit să plâng.

O să mai fac și eu cumpărături pentru acasă la mine, pentru o cină, ceva??