Am ieșit un pic pe afară și m-am întristat. Îl știe o grămadă de lume, ține cu el, i-ar ține partea. Poate să urce în orice mașină, poate urca în mașina oricărui prieten să-i trimită să mă ia pe sus la intervenție. Ce dracu o să fac de-acum? O să mă uit toată viața peste umăr pentru că oricând poate apărea de oriunde? Și nu el, ci oricine. Eu nu știu toate cunoștințele lui. Cred că în 23 de ani n-am aflat nici 20% din ele. Nu că mi-ar părea rău…
Mi-am vazut cheile de la casă în geantă și m-am înfuriat. De ce puii mei nu stau eu în casa mea, fata mea la fel, de ce trebuie să stăm prin străini că respiră nenorocitul ăsta în libertate?
Mă uit la femeile astea, nu știu pe la ce școli să-și mai mute copiii, pierd copiii școală, ore, antrenamente, cursuri, hobby-uri, trebuie să stea fugiți cu mamele și să facă liniște pentru că sunt mai mulți copii într-un loc și trebuie păstrată o ordine între atâtea suflete. Unde naiba e normalitatea în ecuația asta? Cu toate că sunt triști și suferă după jucăriile, prietenii sau rudele lor, sunt mulțumiți că nu-și văd tații ăia nebuni care aduc mamele în pragul disperării, care le fac mamele să nu mai poată avea grijă de ei cum trebuie, care le chinuie și le aduc nori pe frunte.
Așa îmi spunea fiică-mea acum 2 ani. Am prieteni, am învățat ca să fiu la liceul ăsta, am un sens care îmi place, fac ce îmi place și sunt cu oamenii care îmi plac. De ce trebuie să pierd totul din cauza lui? Pentru că e el nebun?
Are dreptate, I feel the same.
De-aia mă bucur că acum e majoră. Culmea e că de-a lungul anilor chiar am crescut-o și am învățat-o tot ce am știut eu să o învăț mai bine, și bune și rele, ca să fiu sigură că dacă mâine nu mai sunt, ea se poate descurca și fără mine. Să plângă, dar să se descurce. Acum, că e majoră, n-ar trebui să-mi mai pese de război cu bestia de tac-su. Îl știu în stare să taie în carne vie, sau să despice omul dintr-un pumn sau din rupt o coloană vertebrală în două, peste genunchiul lui. Știu cât e de disperat acum să controleze pe cineva. Am zis că prefer să mă omoare decât să trăiesc o viață cu el, dar parcă n-aș vrea să crăp așa, ca prostu….
Rostogolesti un bulgare mare…iar el creste.. si se face tot mai mare… pana ce ajunge sa astupe orizontul.
Tu ai spinteca pe cineva, sau macar ai lua de pe strada pe cineva pentru ca asa iti cere o prietena? Fata ta ar face-o? Colegii tai? Tatal tau ar fi facut-o? De ce crezi ca ca multi altii ar face-o? Pentru ca sunt prietenii lui? Are oare prieteni pana intr-atat de prieteni omul asta bolnav?
El, agresorul, omul negru si rau e negru si rau si are nevoie de viata ta ca s-o toace si s-o mocirleasca si s-o controleze pana in ultimul detaliu mizer pentru ca el sa se simta mare si tare. Pe dinauntrul sau e mic si slab, si mucos si cacat in nadragi si inspaimantat de propria sa ratare, asa ca are nevoie de umilinta ta, de vanataile tale, de FRICA ta, tocmai pentru a nu simti cat de mic, slab, mucos, rahatit si ratat este. Asa el devine mai puternic. Tot esafodajul lui se prabuseste fara participarea ta.
De una singura n-ai cum sa scapi de el, e clar. Ordinul de protectie, bratara, politistii… masuri, obiecte si actiuni esentiale. Dar nu suficiente. Vei scapa de el doar cand vei reusi sa-l percepi la dimensiunile reale. Or asta nu cred c-o poti face in momentul de fata de una singura. Tu retraiesti, iar si iara, aceleasi traume, umplandu-te si mai mult de frustrare si sentimentul de neputinta in fata starii de fapt.
Ai nevoie de ajutor de la oameni care chiar se pricep la resetari de abordare a propriei vieti. Parca te vad zambind intr-o dunga, asta inseamna bani, multi bani, de unde alti bani ? Ar trebui sa incepi sa te gandesti la aceasta nevoie asa cum te gandesti la ordinul de protectie si la bratara. Esti desteapta, ingenioasa. Inepe sa te gandesti la o solutie. Intereseaza-te. Cere.
N-aș spinteca pe nimeni pentru o prietenă, dar eu nu am anturajul lui.
Am început să cer ajutor, sfaturi, orice. Oricui.