în primăvara asta

Ieșiseră ghioceii pe la sfârșitul lui ianuarie, la care castanii i-au luat în râs:

– Haida, băăăă!…chiar vreți să ieșiți?

Ăștia, căpoși, au ieșit. Frumoși.

A turnat mare iarnă pe ei, vreo câteva zeci de centimetri, dar când s-a scurs zăpada aștia au scos capetele la soare vorbind către castan:

– Ia uite, nenicule, ce ziceai, că nu mai ieșim?!

Apoi plantele au explodat deodată când și-au dat seama că e rost de primăvară, iar ele rămăseseră pe pauză. Se trezeau care pe care:

– Soro, e anotimpul nostru!

Și ieșeau peste noapte din bulbii lor. Care chele ca ăia bătrâni, care ciufute, care ciufulite ca după o noapte furtunoasă, care mai urâte, asta e,  au ieșit. Nu arăta ca o primăvară întreagă, dar părea că e.

Eu am vrut sa arunc un curmal zilele trecute, l-am lăsat fără apă câteva luni de zile pentru  că eram supărată sau pe goană, iar el era pe scară și oricum era apoape uscat. Am rugat-o pe fie-mea să îl ia la gunoi la umătoarea incursiune către parter. M-a întrebat că:

– Ce plantă e aia?

– Curmal.

– De când avem noi curmal?

– De mult. Ăsta e ăla în care a omorât șoarecele tac-tu mare când te căcai pe tine de frică că e Jerry pe viu la noi în balcon.

A cuprins-o nostalgia, era la corazon pasămite ce-i spusesem:

– Măăăi mami!!!…și nu poți să încerci să-l faci bine înainte să-l arunci?

– Nu cred.

M-a privit cu uitătura aia de cățel lăsat pe preșul de la ușă, ca atunci când vrea laptop nou și eu fac pe prostu:

– Încearcă, măăăi mamiiii… și ai tăi te-au iubit și ți-au dat șanse, chiar dacă erai așa defectă!…

Ia te uită ce ud acum un curmal veșted, te doare mintea, nu altceva!