poarta-te frumos cu cei mici

Acum 2 zile am auzit că sunt oameni care mă citesc frecvent. Vaaaai, m-am simțit așa aiurea, pentru că m-am făcut o puturoasă la scris pe blog. Bine, m-am chinuit să scriu ceva mai amplu, dar a rămas la stadiul de finisaj de vreo 2 luni de zile, între timp am mai avut niște treburi de rezolvat. Plus că nu știu cum să fac cu tipăritura… Offf, tare greu mă hotărăsc să închei! Poate mi-ar trebui vreo ordonanță de urgență în sensul ăsta, m-ar băga în priză cum stăm la foc continuu pe codul fiscal.

Nu mă simțeam bine după vestea asta, așa că am plecat să-mi cumpăr țigări. În fața mea, la chioșc, era o bătrână care abia se ținea cu mâinile pe un cadru și n-ajungea la gaura de vânzare a chioșcului ca să ceară ce vrea.

(Mamaie se ține la fel tremurând pe cadru. Îi ia vreo juma’ de oră să ajungă la poartă. )

Se întoarce femeia spre mine și îmi spune:

– Îi spui tu, mamă, te rog frumos, că vreau un suc mai ieftin?

Și în momentul ăla m-a izbit. Era femeia de serviciu care ștergea pe jos la școală și urla mereu la noi că ea a șters pe jos, n-avem voie să mergem pe coridoare! În opt ani de zile de școală generală cred că pot să-ți număr pe degete de câte ori m-am dus la baie, în general după orele de desen, când trebuia să arunc apa murdară. În rest crăpa vezica în mine, mereu ștergea cu cârpa aia pe jos plină de zoaie și înfășurată pe trepied sau cum naiba îi zicea.

Știi bancul cu femeia de serviciu care se plângea că a fost violată și au întrebat-o polițiștii cum s-a întâmplat, ea a zis că a fost atacată din spate și n-a avut cum să fugă pentru că “la dreapta perete, la stânga perete, în spate bărbatul, iar în faţă abia ce spălasem pe jos …”?

Cam așa și noi, nici pe pereți nu ne lăsa jegoasa să mergem. Urla în fiecare pauză.

Și am avut un flash cu final de liceul fie-mii acum 2 luni de zile când la festivitate s-au strigat numele profesorilor și au fost urale…mai mult sau mai puțin pentru fiecare, dar când s-a strigat numele femeii de serviciu toooooooți copiii au sărit cu tocile în aer exclamând entuziasmați minute în șir numele doamnei care făcea curățenie după ei și avea oricând o vorbă bună pentru ei. Pentru fiecare!!! Iar după examenele de bacalaureat a venit să-i ia în brațe rând pe rând, degeaba…n-a pus-o nimeni…. doar că așa a simțit ea nevoia. Păi?! Cum e asta?

Mă uitam acum la femeia asta care ne-a tocit 8 ani din viață pe lângă profesorii din comunism și care arăta era atât de anevoioasă . Îmi venea să țip efectiv la ea:

„Făăăă! ….Ți-aduci aminte când te purtai ca o otreapă cu noi în pauze?? Cum n-aveam voie nici la o diarie?!??”

Dar n-am țipat. Nu. Ce vrei? N-am putut!… Am întrebat-o încet:

– Fanta e bună?

– Da, mămică e bună…cât costă?

Am plătit sucul, i l-am pus în una din mâinile cu care abia se ținea de cadru, l-a luat repede și a pus mâna înapoi pe cadru tremurând, ca să se echilibreze.

– Nu costă nimic…Du-te sănătoasă!

– Bogdaproste, maică!

Mi-a stat fix în gât facerea de bine:

– Mda, bine…să fie primit! Hai, du-te!…

…………………………………………………………………………..

Sunt amintiri care durează o viață.