Cum incalci un ordin de protectie?

Simplu. Aproape că te îneci ca țiganul la mal. Știi? Dai din mâini, încerci să ajungi la final?… D-astea.

Când m-a sunat mama astăzi fără aer, mi-au trecut prin cap toate relele din lume, mai ales apropo de mamaie. Am început să urăsc telefoanele mamei în care nu are aer, de nervi, de boală, de neputință, iar eu să fac jde scenarii până se adună mama și-mi explică… În ultimele zile m-a sunat sau mi-a dat mesaje să nu mai merg în piață, că mă omoară ăia cu gaze. La 10 seara aproximativ, aveam mesaje de la mama:

-Zi că ești acasă!

Ziceam “Acum da”. Se calma și tăcea.

Astăzi, după ce ne-am lămurit că respiră, mi-a spus că a intrat un băiețaș la ea în curte și i-a lăsat cu japca 3 cadouri. Cu toate vociferările mamei: Cine ești? De unde sunt astea? De ce le lași aici? Puștiul și-a luat tălpășița spre poartă (mama merge greu, iar de alergat… mai mult țopăie) și a plecat într-o mașină care a pornit în trombă.

Puștiul a plecat în mașina omului despre care v-am zis, omul ăsta n-are voie să miște în preajma familiei mele. Deci omul care legal nu are voie să ne vadă sau să corespondeze cu noi  a venit să îi lase mamei 3 cadouri: unul pentru ea (adică pentru mama), unul pentru mine, unul pentru fiica mea.

Mama plângea, când s-a liniștit:

– Ce dracu’ să-mi trimită mie? Bomboane? De ce să-mi trimită mie bomboane sau orice altceva? N-am vorbit cu el de 4 ani jumate, am umblat cu tac-tu prin spitale și nu ne-a ajutat nimeni, l-am îngropat, am făcut pomeni, n-a vrut să-l vadă nici să-i spună o vorbă bună… se bucura că moare…tac-tu ar fi vrut să vorbească cu el…uite că a murit…De fi-ta nu mai spun, că l-a durut în cur de ea! Ce-a făcut ăsta pentru ea?!

Nu i-am mai spus mamei ce mi-a spus “omul ăsta”  când tata era în coșciug, iar eu mă țigăneam pe prețul unor coroane de flori pentru înmormântarea lui tata. Nu i-am mai spus mamei ce părere a avut “omul ăsta” despre tata și cât l-a înjurat și viu și mort. Să-i f#ți cuiva morții în gură și să specifici clar care dintre morți (ăia de care te doare mai tare), e înjurătura supremă. Adică …eram înjurată cam așa: “să-ți f#t morții în gură, în special  pe tac-tu ăla mort!”

Doare până la sânge. Eu îl cunosc bine de tot pe tata. L-am cunoscut. Unicul prieten adevărat. Mi-e dor de el de crăp.

În fine…

Apropo, știi de ce îi spun “omul ăsta” lu’ …ăhmm…ăsta? I-am spus la un moment dat “bestie”, nu știu dacă îți aduci aminte și am înțeles că a auzit între timp și s-a șifonat. Ce n-a înțeles e că nu eu l-am numit așa. Așa l-au văzut copiii care cresc cu mame huiduite și amărâte, copii pentru care aș fi dat pielea de pe mine și trei mese pe zi să-i văd zâmbind… eu doar am preluat expresia lor, aia văzută de ochi naiv, ochi de copil. Așa e când stai cu unul în același loc, se ia. Eu stăteam cu copii fără tată, așa cum a crescut și tata. Măcar tatăl meu n-a avut tată, dar copiiii ăștia aveau tată și își doreau din suflet să nu-l aibă. Știu cum e. Am văzut-o pe fii-mea tremurând…dar de câte ori!… Dar anormal de tare după ce tac-su a vrut să ne arunce de pe un pod, de nervi pentru că eu “aveam vorbe”, iar fata nu  îi cânta în strună și își susținea punctul de vedere așa cum a învățat de la mine, de la familia mea. Da, în familia mea ținem unul la altul și ne argumentăm punctul de vedere. In timpul ăsta el urla turând mașina la maxim, a nebunie, pe autostradă:

– Murim toți trei!!!! Murim acumm!! Murim și facem pe placul la toată lumea!!! Mai bine să murim toți trei acum!!!

Iar fata îl implora tremurând pe bancheta din spate:

– Tati! Tati, te rog, termină….Nu mai vreau să te aud!…Omoară-ne, doar să nu mai aud!…

Nu a terminat până când n-am fost cârpe și eu, dar mai ales ea.

Nu i-am povestit mamei toate astea, ca să n-o doară. Practic, noi n-am povestit nimănui. Știm doar eu și fata mea. Multe. Noi l-am văzut. Noi am simțit. Repet, multe. Ne-a fost milă să mai simtă și alții, că știi cum e, povești -povești… dar când sunt realitate, jur că te sufoci povestind și nu știi cum s-o faci ca oamenii să mai aibă încredere în viitor că pe lumea asta e bine. Îmi pare rău, dar eu nu mai pot să rabd și răbufnesc de la o vreme.

 

În fine… Of! Deci la momentul ăsta avem 3 “cadouri” pentru 3 generații rănite, cadouri de care nu îi pasă nimănui. Mă aștept la bomboane, cafea, prostii d-astea, pot să jur că el n-are bani nici să treacă strada, îi țin alții un acoperiș deasupra, ca de obicei. I-am interzis mamei să desfacă vreun cadou, o să le ducem direct la poliție cu tot cu scrisorile de pe ele . Poate i le trimitem înapoi prin curier, să vedem.

Fi-mea:

– Măi mami, parcă-s curioasă ce cadou ar avea pentru mine…

– Chiar ești?

A stat, s-a gândit…

– Nu, mami! Aș fi vrut să am tată de-adevăratelea…L-am căutat în tataie, în profesori, în dirigu… și…se duc…Aș fi vrut să am un tată de-adevăratelea.

N-are. N-a avut. Tatăl ei ar fi vrut la începutul anului în care ea făcea 19 ani ca el să-și facă o viață “de la capăt” pe munca sau pe bolile ei, ale copilului meu,  de preferat în altă țară.

Așa s-a produs declicul, după mulți ani de beznă. Și a început…cu un feon.