de vară

Când adie vântul ușor risipind bezna norilor și dezgolind luna în plinătatea ei rotundă, scârțâitul tiptil pe lemnul vechi și aproape șubred de sub picioare sună ca o litanie binecuvântată pentru suflete chinuite.

Puiul maturizat devreme fără voia lui, rămâne adormit în cuib. Se zbate din copilărie să zboare ca un perfecționist…acum puiul e obosit. Aripa maternă îi mângâie fruntea și îi sărută visele dulci, oricum copilărești.

Apoi treptele din lemn apar negre de noapte și de umbre; tresar  ușor sub greutate. Pe potecuța simplă care se înșiră înainte presărată cu iarbă arsă în soarele zilei, acum odihnesc trosnind uneori sub tălpi vreascuri smulse de vânt sau se mumifică în întuneric insecte care au uitat să se ascundă de arșița zilei.

Când hotărăști că drumul mirific s-a sfârșit, când nu te-ai săturat de ascultat țipătul păsărilor de noapte care furnică pielea de-o teamă ancestrală, dar splendidă în naturalețea ei, când ai văzut și ai simțit până în măduvă simplitatea unui decor superb în care doar câțiva țânțari au câteva sute de trompe pe care le-au lipit avid de tine și n-ai luat în freză decât niște păianjeni de cine știe ce mărime-  dar speri că de fapt erau numai pânzele, nu și locatarii lor…

Cobori pe nisipiul fin și răcoros de înaintea ta, care mângâie tălpile amețitor de-ți trage un zâmbet cât limbile ceasului la 9:15 a.m.

Nisipul ăsta îți aduce aminte de copilărie. De găletușe pline cu apă, de castele, lopățele, de cei care îți furau din lopățele ca să se joace și ei…

Și după ce parcurgi inspirând adânc psihoterapia nisipului, ajungi la ea. La ea ai vrut să ajungi, pentru că dacă briza ei ți-a adus liniște, din zbuciumul continuu și sărat al valurilor ei, simți!!… cum te vindecă fizic.

Și surprinzi marea… în timp ce tocmai s-a dezlipit- fără jenă – de un sărut cu luna plină.

O minunăție!