sechele

S-a pricopsit maică-mea cu un câine cadou anul trecut, o corcitură de nu știu ce. Cred că descendent din Fomilă combinat cu Păsări-Lăți-Lungilă, n-are nicio legătură cu faptul că ăștia sunt personaje de basm cu faptul că nu merg la porcăria aia de referendum. Așa părea câinele.

În 5 luni de zile a mâncat câinele ăla găleți de mâncare zilnic, a rupt toate zgărzile și lanțurile, iar principala lui activitate era să urle după mâncare.

Atât.

Mâncare.

I-a gătit mama zilnic câinelui ăstuia cam cât pentru o unitate militară. Una de-asta prăpădită, made in RO.

A reușit să-l dea până la urmă unui nene și i-a dat și bani să-l ia omul din curtea ei.

De câteva luni de zile respiră ușurată.

Aseară zice:

– Mă duc și eu la aia a lui Pârjol, am auzit că vinde lapte. N-am mai fost de ani de zile la ea și cum am intrat, a venit la mine un câine alb, exact cum era ăla al nostru. Fată, m-a apucat un tremurat, aveam palpitații, zic: “aoleu, să vezi că ăsta a venit înapoi! Mă bag iar slugă la câine, nu mai vreau, nu mai pot!” și tot încercam să-l zgornesc de lângă mine, dar aia a lu Pârjol m-a văzut și m-a întrebat supărată: „Ce-ai, fă cu câinili meu?”

– L-ai lovit?

– Nu l-am lovit, fată, dar eu îl zgorneam și el se bucura venind după mine și zic: „Ăsta mă cunoaște de vine așa după mine”. Și-o întreb pe-aia:

„Fă, chiar e al tău?”

„Da e al meu!”

„Fă, sigur e al tău?”

„ Da, e-al meu!”

Doamneee…o auzeam și nu-mi venea să cred, aveam o palpitație care nu-mi trecea neam!