Aproape an de an m-am chinuit insistent și cu abnegație să reziste la noi în casă o Floarea Crăciunului – Poinsettia, de la an la an. Am cumpărat și mai mari și mai mici, le-am ascuns prin diverse colțuri ale casei sau ale balcoanelor și cel mai mult au rezistat până pe la mijlocul verii. În fiecare an spun că nu mai cumpăr niciodată și iar ajung să cumpăr…
Am o Crăciuniță cactus, aia stă bine-mersi și e plină de boboci acum. Astealalte nu vor și pace bună.
E enervant.
Veneam aseară cu soră-mea pe drum, obosite chiar și degeaba pentru că știi …e oboseala aia psihică ce îți face corpul să te doară și nu știi de unde să o mai iei. Stabiliserăm de comun acord că noi o să îmbătrânim elevate și noi n-o să spunem că ne doare inima atunci când ne doare în piept, ci că se inflamează pleura. Tot aberând noi pe diverse teme ca niște oameni deștepți ce suntem, își aduce aminte că e târziu:
– Auzi, ce facem? Mai șopinguim ceva pentru Crăciun sau mergem spre case?
– Știu eu?… Parcă aș lua o Crăciuniță în seara asta…
Se uită soră-mea uluită la mine de parcă picasem acum din lună plină de luminițe orbitoare și scuipând flăcări ca un balaur…pe gură.
– Crăciuniță adică gen??… Femeie?!!
Acum mă uitam eu la ea ca la o specie extraterestră:
– Bă tu te-ai lovit la cap? Cum adică, femeie? Plantă, băi!!
A respirat ușurată:
– Păi nu știu, fată, de obicei oamenii se referă la femei când vorbesc de Crăciunițe, cine naiba se mai gândește la o plantă?!
