cand copilul e copil

Parcă ți-am mai povestit de-a lungul timpului că sunt câțiva ani de când mă scarpin prin diverse zone ale corpului (și mă refer la genunchi, brațe, antebrațe și alte zone gen râioase, nu zonele la care se gândesc majoritatea oamenilor pentru scărpinat  😛 ) și în urma analizelor dermatologice s-a constatat că, fatalitate! Nu am diagnostic, dar plec cu veșnica recomandare: Poate ar fi bine să vă controlați totuși și la cap?!

Da, știu, hahaha, ce să zic? N-am mers la cap pentru că tomograful sau rmn-ul sunt scumpe dacă nu ai un diagnostic concret și mai ai încă materie cenușie să știi încă să calculezi.

Acuma…știi că am zis că cea mai mișto meserie e aia de mătușă și am spus asta înainte de toate articolele sponsorizate pe care le-ai citit în ultima vreme (ce vrei? Sunt și eu un soi de pionier, am idei bune, dar ideile mele se aplică în media la niște ani după ce m-am gândit eu)

Nu mă dezic de ideea mea. Încă îmi place de mor să fiu mătușă. Treaba e că e și fii-mea și nepotul meu din partea soră-mii au fost copii, dar mai maturi, așa. Adică puteam sta de povești la o cafea fără să ne plictisim. Nepoată-mea însă, parcă vrea să-și bată joc de anii mei. E copilul care copilărește. Ăla… Duracell. N-are stare. Să mergem, să facem…

La cumpărături:

– Auzi, dar nu mergem să cumpărăm haine, nici măcar pentru mine, că eu mă plictisesc.

– Stai liniștită, nici mie nu-mi place la cumpărături de haine.

Am plecat spre magazin să cumpărăm de-ale gurii și mergeam cu pasul meu, ăla repejor, alerga și fata pe lângă mine ca o căpriță.

– Merg cam repede, ha?

– Aha, te-ai prins. Am crezut că facem concurs, dar nu înțelegeam de ce mă mai ții de mână.

Pe trotuar, am lăsat-o să respire și ne-am bulgărit nițel. Nu se mai termina, țipa la mine:

– Și zici că ăsta a fost ultimul tău bulgăre? Păi am trei bulgări de dat cu ăla de dinainte, stai că nu rămâne așa!!

Și șmaf! cu toată zăpada de pe o mașină să o arunce în mine.

Și vrei, nu vrei, ia-o cucoană la goană, că te astupă copila cu zăpadă.

Copila, după mine, chicotind de bucurie.

Ne-am bulgărit cu toată zăpada de pe mașinile din jur. Când le-am terminat, eu am luat zăpadă de pe garajele de lângă un bloc, ea a luat de la nivelul ei, de pe jos, am urlat că aia e zăpadă pișată de câini, ea a leșinat de râs și a zis să închid gura pentru orice eventualitate…

Când am văzut-o însă că se pune jos și face un soi de iglu…

– Fata mea, n-am mănuși de fâș ca ale tale.

Ea, privindu-mi mănușile lânoase din mâini:

– Da, dar poți să faci și cu mâinile goale.

Am stat nițel, am calculat lunile în care voi crema derma mâinlor în speranța de a nu mai apărea opărite și am decis:

– Da, nepoată, aș putea, dar asta ar însemna să nu mai am piele pe mâini în următoarele luni de zile. Mie îmi pleacă pielea la temperaturi joase.

Arăta de parcă i-am lăsat senzația că aș putea fi o mătușă extraterestru care se exfoliază la săpat prin zăpadă. Părea îngrijorată , drept care și-a terminat singură peștera-iglu de care se apucase. Din când în când ridica ochii să mă întrebe ce moț ar trebui să aibă iglul ei sau câte vârfuri ar trebui să aibă , unde să pună crăcuța prințesă sau dacă ar trebui să fie și un steag acolo. În timpul ăsta mă analiza să vadă nu care cumva să îmi dispară mănușile de pe mâini, dar eu fumam cuminte, înmănușată.

Am așteptat să termine.