Băi, terapia asta are părți bune, dar și proaste, frate! Nu toate schimbările în bine sunt bune.
Când m-am făcut eu mare m-am băgat între zidurile mele bazându-mă numai pe mine ca să nu mai am senzația că oamenii chiar pot să te ajute precum spun că o fac. Făcusem de prea multe ori prostia să prind încredere bazându-mă pe gesturi și fapte ale persoanelor cu care luam contact și îmi cream eu scenariul că e ok și pot să mă bazez pe ei. Dacă mai auzeam și o promisiune, gata, treaba era ca și rezolvată pentru mine.
Nup, nu era așa. În timp, mă vindecasem, după ce mi-am luat-o în mufă de niște multe ori. Mă vindecasem atât de bine încât chiar ajunsesem să țip de multe ori la mamaie când o vedeam mâhnită că oamenii îi promiteau chestii și nu se țineau de cuvânt iar ea to-ooo-ot aștepta să se întâmple minunea.
– Femeie bătrână, te aștepți să facă cutare sau cutare lucrul ăsta?
Ofta:
– Păi dacă așa a zis, făi maică?!
– Nu mai crede așa ușor mamaie, ai o vârstă, ce dracu!
Eram bine, aveam propriul motto de viață: tot ce făceam pentru alții făceam fără făgăduială și fără să aștept nimic în schimb și chiar dacă vedeam promisiunea răsplatei în ochii lor, nu o luam în seamă. Eram bine, mă!
În ultima perioadă am picat nițel în derivă după ședințele de terapie în sensul că am prins încredere în oameni și am cam dat cu curul de pământ.
Doare. Se duce durerea în sus de cocoșează coloana vertebrală.
Mă aștept ca la sinceritate să mi se răspundă la fel. Mă aștept ca la corectitudine să mi se răspundă la fel, mă aștept ca atunci când mi se lasă senzația că o să mi se mărească salariul chiar să se întâmple chestia asta, mă aștept ca atunci când sunt invitată la o cumetrie chiar să se întâmple asta, când mi se promite că ne vedem să o și facem, într-un cuvânt, am început să am așteptări uimitoare, iar treaba asta face rană.
Mă simt ca atunci când ți se promite că o să fii cocoloșit și ajungi să stai ghem la colțul de rușine.
Dap, oamenii sunt buni la marketing, ia-ți-o cu încredere!
Neaah, n-are rost. Si eu sunt la fel, sincera, pun mult suflet in cam orice fac si in relatiile cu altii… Adica sunt genul de persoana care pisa ochii instant atunci cand vede un batran care locuieste pe o banca in parc, pentru ca da, chiar ma face sa sufar o scena de genul… Dar in timp am observat ca astea sunt lucruri “anormale” si ca nu are sens sa ma astept si de la altii sa fie la fel. Amu habar nu am cum de am ajuns eu ca persoana sa am trairile astea, sa fiu EU, plina de ciudatenii, sa observ gargarita de pe firul de iarba si sa ma bucur ca exista, sa ma bucur de orice rahatel cat de mic….da sincer, am ajuns la concluzia ca mai bine ma bucur de faptul ca sunt asa cum sunt si ca ceilalti din jur au o viata mult, mult mai trista si gri. Da, am avut zile cand efectiv am zis “Doamne, nu stiu de unde am eu toate lucrurile astea, dar multumesc ca m-ai facut asa”… Oricat de siropos ar suna, asa am simtit in momentele alea.
Oamenii de incredere sunt rari si cred ca nu ai altceva de facut decat sa te obisnuiesti cu faptul ca..nu ai ce face.