Nu știu dacă am urât ceva sau pe cineva cu atâta râvnă cum urăsc virusul ăsta. Eu n-am mai mâncat gogoși din copilărie, pentru că îmi aducea aminte de prăjitura săracului, când nu aveai ce pune pe masă și ca să faci cald în bucătărie trăgeai niște gogoși. Atâta poftă de gogoși ca săptămâna trecută n-am adunat în 20 de ani și culmea e că am și mâncat cât n-am mâncat gogoși în 20 de ani!
Eu și iubitul meu ne-am autoizolat pe motiv de răceală, de-aia făcută din proprie inițiativă peste astmul deja diagnosticat. La debutul mucilor mei și pe când toată lumea umbla după făină și drojdie ca găinile tăiate proaspăt și cu lipsă cap, am intrat și noi în supermarket pentru de-astea de-ale gurii. Ne-au șocat și pe noi rafturile goale și vijelia din jur, am cumpărat și noi 2 kilograme de făină în loc de unul, 2 litri de lapte în loc de unul, că prea se goleau rafturile cu viteză! Când am umplut un coș de de cumpărături – de-ăla de mână- eu am obosit și am considerat că e suficient, pentru că pe mine mă obosește urmărirea termenului de expirare a alimentelor.
El, disperat, privind nebunia din jur:
– Iubita, ce ne mai trebuie? Ești sigură că nu mai avem nevoie de nimic?
Băi, m-am simțit ca la examen. Dacă ne lipsește ceva? Cât înseamnă suficient și pe ce perioadă?
Am mai luat o pungă de biscuiți și una de chipsuri ca să i se pară că sunt multe și am plecat acasă unde am reinventariat cămara. Știi gluma aia: e a treia oară când fac provizii de bere și mâncare pentru 2 săptămâni? E cam așa și noi, am mai ieșit pe fugă la cumpărături fără să ne atingem de nimeni, fără să atingem nimic, dar al naibii strict necesar că ne-am pus el pe gătit, eu pe mâncat. Am consumat 3 kg de făină într-o săptămână, un record pe care l-am fi reușit cu greu într-un an.
Am ajuns la concluzia că dacă ne lipsește ceva, e ok, ne descurcăm. Pana mea și dacă avem mai mult ce se întâmplă? Prelungim sfârșitul cu o săptămână? Sau stăm să apărăm kilogramele de făină pe care le-am avea în plus? E absurd…
Am senzația că pământul respiră în sfârșit, dar noi ne-am îngălbenit. O fi bine așa? Parcă ne uscăm cu prețul respirației pământului.
În rest, noi n-am cheltuit pe alimente, cât la farmacie.
Să-ți explic.
I-am dat și lui răceala, noi avem spirit de mușchetar, lucrăm în echipă. Opt zile la rând am vorbit cu cel puțin un medic în fiecare zi. Ba al meu, ba al lui, ba de specialitate.
Toată lumea sfaturi, ce să mai luăm și recomandarea stați acasă, nu mergeți la spitale.
Am stat. În timp ce alții chemau de-a-n pulea salvarea, noi ne-am chinuit în casă. În timp ce tuturor cunoscuților li se părea că au dat de covid pentru că au nas înfundat, dureri în gât sau se simt călduți, noi ne-am chinuit în liniște.
Mi-am văzut o dată copilul de la 2 metri distanță, să nu-i dau răceala. În rest, apeluri video.
Mi-am văzut nepoții tot prin apeluri video.
Am ascultat singurătatea mamei la telefon.
De-aia zic, poate aș fi respectat virusul ăsta și atât, dar îl urăsc pentru că ne pune cu atâta poftă la respect. Ne distanțează. Sunt o fire rece, îmbrățișez sau pup rar oameni, dar virusul ăsta m-a adus la stadiul la care aș îmbrățisa 20 de persoane diferite în 20 de secunde doar ca să fac chestia asta, să îmbrățișez. Mi-e dor de toată lumea, băi, da’ mi-e dor de-ăla crunt și mor de ciudă că trebuie să mă feresc de oameni ca de vipere. Aș îmbrățișa și-un vidanjor sonat și murdar acum, așa dor mi-e de oameni!
Mă uit la omul ăsta de lângă mine și mă întreb pentru ce ne-a adus providența unul lângă altul. De unde porniserăm cu atâtea vise, acum s-au dus de suflet toate și mulțumim cerurilor că încă ne iubim și facem stand-up pe rând unul în fața celuilalt sau ne mai stresăm pe rând. Îmi aduc aminte că printre primele lui sfaturi vizavi de viața mea solitară a fost ai nevoie de cineva să te cocoloșească, să te strângă în brațe noaptea și să îți dea o cană de ceai când ești bolnavă. Eh, cred că i-a trecut os prin os de-atâta ceai făcut pe lângă mine.
Zilele de stat acasă sunt foarte lungi, cu toate că am treabă pentru muncă. Frigiderul stă la intersecția tuturor drumurilor și mă înfig în el de nervi, de plictiseală, pentru că pot sau orice alt motiv. Sunt zile lungi pentru că sunt apăsătoare, e o stare care e acolo, indiferent ce și cât fac, starea aia e acolo, știu că e acolo. E un dușman nevăzut, nici nu știi de cine te ferești. E o pândă continuă, invizibilă. Nu mi se pare o luptă dreaptă, mă obosește.
Dușmanul ăsta invizibil mă mai deranjează și noaptea. Azi noapte m-am trezit la 1 a.m., dar m-am trezit complet trează. Am luat rufele de pe sârmă dacă tot stăteam degeaba în pat fără gânduri precise. M-am așezat la loc în pat și dacă am văzut că tot nu adorm m-am dat jos și am așezat rufele în dulapuri. Pe la 3 dimineața eram de-a dreptul furioasă: nu mă dau nici de-a naibii jos din pat să calc rufe!
Paranoia cu atinsul cumpărăturilor o ținem oarecum sub control. Limităm contactul cu produsele și ne spălăm des. Eu simt că o să mă spăl pe metacarpiene curând, dar asta e, mai dau cu cremă, mai rabd…Nu hidratează nicio cremă ce sapă atâta săpun.
În rest, cum ți-am zis, am vorbit 8 zile cu medici la telefon până când, după un raid la cumpărături am trecut prin fața cabinetului medicului de familie și m-am bucurat că mi-am văzut doctorița ca să îi explic în ce hal mă mai simt. M-a pus să tușesc, m-am conformat și m-a trecut pe antibiotic. Horcăiam din plămâni niște zgomote bune de luat cu racleta de zugrăvit.
Le-am mai povestit cunoscuților că am tușit pe trotuar și mi-a dat-o peste gard și s-au crăcănat de râs. Băi, eu vorbesc serios: efectiv am tușit pe trotuar și mi-a dat rețeta peste gard.
Asta e, cumva o să treacă și beleaua asta la un moment dat
#stămacasă