Tur HD III– cu suspendare

Așaaa…după ce m-am lămurit că oglinda mașinii poate să stea la locul ei chiar dacă un pieton a dat-o peste cap – am presupus că s-o fi împiedicat involuntar de ea (pentru că mașina era parcată lângă un trotuar de 2 metri lățime, dar na, se mai întâmplă să se împiedice lumea degeaba de oglinzi sau să zgârie mașinile de la un capăt la altul) – am plecat spre Hunedoara.

Când am auzit-o pe sor-mea că nu are cu cine să lase pisica și a luat-o la drum cu un marsupiu, mă uitam cu drag la nepoții mei cum chițăie de bucurie, la pisica speriată de atmosfera din drum, la…. cum să îți spun? Pisica asta a avut parte de niște momente în niște priveliști pe care sunt oameni care nu le-au văzut niciodată, dar pisica le-a văzut pentru că nu avea cine să aibă grija ei câteva zile.

Pe Valea Oltului m-am simțit cât timp și-au luat ăștia înghețate de zici că plecasem cu ursul să luăm bani de colinde de Crăciun. Bani n-am luat, dar le-am făcut viața frumoasă unora care au uitat să își facă selfie-uri uitându-se la pisica în zgardă pe Valea Oltului . Era ultima chestie pe care se așteptau să o vadă acolo. Ca niciodată eram mândră de familia mea, pentru că dacă aș fi fost în curul gol pe acolo nu reușeam să adun atâtea zâmbete drăgălașe.

Mai puțin am fost mândră de nepotul meu când, la Curtea de Argeș jumătatea mea bună a avut încredere să îi pună două cafele în mâini nepotului meu , moment în care nu știam nici eu nici sor-mea cum să ne repezim mai repede care să țină pisica sau care să îl debaraseze mai repede de povară pe băiat. Să ne înţelegem, nepotul meu aruncă un pahar de apă pe pereți împiedicându-se pe teren drept, fără obstacole, cam atâta încredere prezintă. E neam cu mine, nu se dezminte.

Cu toate opririle noastre, mai trebuia să și ajungem la liman. Eram obosiți de drum cu popasuri, de drum național în reparație. La 10 minute de pensiune, ieșind de pe autostradă în DN și trecând un sens giratoriu am simțit că intru în altă lume. Îm lumea jocurilor pe calculator. Două benzi goale dus, două benzi goale întors. Și un nenică mergând ca melcul într-o mașină înmatriculată HD. Am stat un pic în fundul lui și m-am minunat de mărăcinii de pe marginea drumului, după care m-am plictisit și am depășit, am simțit nevoaia să merg ca pe centura Bucureștiului. Loc era, benzile goale pușcă. Asfalt bunuț, iar banzile desenate ca la jocurile pe calculator.

Și m-am dus ca pe marginile Bucureștiului, drumul cerea.

Din tufișuri a apărut mașina de poliție, și mi-a tăiat fața, am văzut cu coada ochiului că waze-ul arăta că sunt peste limită și am mormăit în barbă: Fuck, îmi ia permisul!

– Știți cu ce viteză circulați?

– Da, am crezut că sunt undeva pe centură, n-am văzut indicatoare.

– Nu domnișoară, sunteți în localitate.

Din procesul verbal am aflat că sunt în localitatea Cristur.

N-am contestat, au zis că aveam 105, da aveam, depășisem un mormoloc și i-am dat talpă. Problema mea nu era că mi-au suspendat pe 3 luni permisul, ci că nu era nici țipenie de om pe drumul ăla, nici o curte, nici un pieton, nici o fabrică, nici un magazin, pustiu ca sufletul iadului, mă!

În următoarele 3 zile am reluat drumul și m-am tot uitat ce pericole sunt pe el de îți trebuie 50/h limită de viteză și tot n-am înțeles. În condițiile în care tot trec pe drumuri cu limită de viteză 70 sau 90 și nu pot să merg mai mult de 30 din cauza drumului rupt în două.

Am încercat să sper că îi dau în judecată. Doi avocați mi-au spus cu blândețe să stau liniștită, aici e stat în stat, n-o să rezolv nimic și o să plătesc mult mai mult decât amenda și-o să mă usture și o să mă frustreze și mai tare.

N-am decât să fac scrisori de dragoste la CNAIR cu frustrarea mea. Înainte să mă apuc de compuneri îmi aud și coechipierul lângă mine:

– Și voiam să te cer de nevastă dacă mergeam în excursia următoare…

Haida, na belea, că am rămas și fără permis și nemăritată!

:)))))