frica de…

By | 2012-03-23

…de ce ? De multe ! Există atâtea tipuri de temeri pe lumea asta, de nici nu-ţi vine să crezi că suntem în vârful piramidei regnului animal, ci dimpotrivă ! Temerile pot fi banale, de genul: foc, apă, înălţimi, furtuni, maşini, bacterii, întuneric, singurătate sau aglomeraţii (unde mie îmi trebuie un exerciţiu de voinţă ca să stau ! ) sau pot fi fobii apocaliptice de insecte, rozătoare şi reptile!

Psihologii spun că temerile îşi au originile în copilărie, în urma unor experienţe traumatizante pe care le-am păţit noi sau alţii – şi ne-au impresionat teribil. Serios ? Eu nu îmi aduc aminte să mă fi impresionat ceva atât de tare, cred că am moştenit genetic fobia !

Treaba bună e că trecem de copilărie şi dăm piept cu viaţa, ale cărei momente ne pun în faţa unor decizii în care acceptăm să leşinăm de teamă sau luptăm să o învingem. De cele mai multe ori suntem deştepţi şi trecem la “next level”. Sau ne găsim o modalitate de a păcăli obstacolul, trecând pe lângă el.

Exemplul meu se petrece într-o zi toridă de vară, în care eram acasă împreună cu fata mea şi cu tata care era într-o stare … serioasă de ebrietate, adică atâta cât să se legene uşor pe picioare şi să lălăie vesel “c-aşa beu oamenii buni…!”

Nu ştiu ce discutam cu tata şi o aud pe fata mea urlând din cameră:”Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!”
Era urletul care anunţa cu siguranţă o insectă, că măcar atâta lucru am învăţat în atâţia ani: urletul pentru insecte, pentru voma care e în vârful cascadei, pentru cerinţa unui pahar de apă ş.a.m.d. În orice caz, am sărit ca arsă şi am fugit la ea. În urma mea “fugea” şi tata cu câteva zeci de secunde întârziere. Fata mea se bâlbâia terifiată din vârful patului, cu genunchii strânşi spasmodic la bărbie:
– Am văzut…. am văzut acolo, sub masă… SE UITA LA MINE !!!
– Cine, mă ? Ce-ai văzut ?
– UN ŞORICEL !!!

M-a umflat râsul instantaneu. Şoarece ?! În casă ?! La etajul 4?!
– Hai, mă, fii serioasă, ţi s-a părut!…
Pentru orice eventualitate, m-am aşezat în pat.
( Să mângâi copilul pe creştet, nu că mi-ar fi fost frică.)

Tata se uita la fi-mea de parcă ar fi fost totuşi cam vremelnică vârsta să se apuce de băut. Din spirit bărbătesc, războinic , s-a aplecat totuşi pe vine să verifice teritoriul.
– Nu e dragă nimic, cine ştie ce viziune ai avut. Aşa mult te-ai uitat la Stan şi Bran ? Hâc! Pardon ! Tom şi Jerry ?!
– Tataie n-ai încredere în mine ?! Am văzut un şoricel !

Tata în continuare pe vine: “Şoricelu’….unde eşti, mă?”
De teamă să nu-l văd în cap, îl potolesc pe tata şi-l rog să stea pe scaun. Se conformează. Acum… mă gândeam că ceva a văzut fata, altfel nu urla aşa. Dar ce? Îl întreb pe tata:
– Pe unde naiba să vină un şoricel la etajul 4? L-om fi adus de la mamaie ?
– Pfaaa… păi nu ţi-am zis de colegul meu, că s-a dus cu unul în buzunar acasă ? Dar eu ţin geanta închisă la muncă…

“Munca” lui tata e la periferia oraşului, unde se mai pierd şoareci prin instituţii. Cu toate astea nici lui nu-i vine să creadă, aşa că mai verifică o dată nepoata:
– Şi cum arăta şoricelul ?
– Ca un şoricel, tataie…. se tânguie fata…. ca ăla breloc pe care mi l-a adus tati să sperii fetele şi mă speriam şi eu când ţipau ele.. Tataie, UITE-L !!! E pe balcon !!!

De data asta îl vedeam şi eu. Şoricel. Mărime de breloc. Viu. Îşi freca lăbuţele pe mustăţile de pe bot, stând pe cutia de jucării de pe balcon. Prima intenţie pe care am pus-o în aplicare a fost să închid uşa de la balcon. Buuuuun !
– Tată, şi-acu ce facem ?
– Păi….( se scarpină inteligent în vârful cheliei ) aşteptăm să nimerească geamul să iasă ?!
– Tată, nu cred că poate să se caţere pe un perete de termopan, deci ce facem ?
– Măh… după cum te uiţi la mine eu am impresia că vrei să-l omor !

Se vede treaba că privirea mea era al dracului de expresivă !
Tata oftează a pagubă şi bombăne în barbă: „Cum se face că mă nimeresc numai eu să omor chestii, nu înţeleg ! Hâc ! Providenţa are ceva cu mine, vrea să-mi demonstreze ceva, mă ! Să mă bată mama dacă înţeleg ce rău am făcut eu ca să merit aşa ceva !…”

– Tată, ce faci ? Unde te duci ?
– Să-l omor ! N-a rămas aşa ?!
– În bucătărie ?!? Ăla e pe balcon !
– Spanacul de puteri a rămas în bucătărie ! Stai să mai iau o duşcă din sticla aia, că nu pot să-l omor cu gâtul uscat !

Mă apucă un acces de vitejie … sau disperare cred, că-l vedeam pe tata aşa bine-dispus şi mă gândeam că o să-l alerge p-ăla două zile până îl prinde, aşa că declar:
– Vin să te ajut !
– La sticlă ?!? De când dracu’ îţi place tăria ?
– Nu, mă tată !…. Ooooof ! La şoarec !

M-am echipat corespunzător, cu cele mai lungi cizme de iarnă să fiu sigură că nu se caţără lighioana pe picioarele mele, am luat un mop şi-o mătură, apoi am ieşit cu tata pe balcon.
Ne uităm stânga-dreapta… nimic. Givece de flori, un butoi gol şi cutia de jucării. Facem gălăgie pe-acolo…sufletu ! Nici urmă de Jerry !

– Tată, hai să răsturnăm cutia de jucării !
– Crezi că-i plac jucăriile lu’ fi-ta?

Răsturnăm cutia. Să fiu sinceră, speram să nu-l mai văd niciodată, eram leşinată de frică.
Băgam jucăriile înapoi în cutie, cu ochii după inamic şi la un moment dat îmi pune tata-n mână ceva spunând:
– Ia, uite, ţine şi tu ăsta !
Mă uit şi urlu instantaneu:
– AAAAAAA!

De partea cealaltă a uşii de la balcon urla fi-mea cu aceeaşi intensitate.
– Tată, îţi arde de bancuri ?! Vrei să mor de inimă ?!!
– Păi nu ştiam dacă e viu sau nu, că nu dădea din coadă…
Îmi dăduse brelocul de care vorbea fata mea şi la câtă tensiune era pe mine….

Dacă aş avea câte o bancnotă de o sută de euro de câte ori am avut dialogul ăsta în următoarele 10 minute!
– Tată, uite-l !
– Unde? Unde-i, mă?

La un moment dat Jerry alerga fix printre picioarele mele şi eu ţopăiam oripilată şi ţipam, de-n viaţa mea cred că n-am tropăit de 5 ori pe secundă !
Fata făcea galerie pe geamul balconului:
– Mami, arde-l acum ! Haide, mami !
– Nu pot, mi-e silă !
– Hai, tataie, tu !
– Unde-i, mă?

Într-un final a reuşit tata să-l oprească după ce-a făcut ţăndări un ghiveci de curmali….
Dar dacă nu era tata acasă, este că trebuia să-l omor eu ? Asta voiam să vă demonstrez: când n-avem încotro, ne descurcăm indiferent câtă frică sau silă ne e….
Şi nu mi-o aruncaţi că de data asta am dat-o cotită că era tata acasă, dacă-mi aduc aminte vă povestesc cum m-am descurcat şi eu ! ( în altă conjunctură… )

0 thoughts on “frica de…

  1. mihaela

    Tare…in familia mea era acelasi film cu bietii soricei:-))Buna-mea murea de frica,bunu’ saracul ii elimina si eu plangeam de mila lor…mie imi placeau mult,ii gaseam foarte dragalasi.-) Drept dovada,mai apoi am avut ‘jde mii de generatii de hamsteri,cobai si porcusori de Guineea,India care traiau fericiti in compania celor 14 pisici si 4 caini:-) eram animalista de mica…:-)dormeam cu puii de gaina in brate
    Fobia mea ???O sa radeti…nu am groaza de animale,insecte,serpi,intuneric,inaltime…mie imi vine un atac daca am/vad un barbat care plange,se emtioneaza asa din orice!!! Stiti tipul ala asa cu ochii umezi cand vorbeste de sentimentele lui,care plange daca il lasi,care gaseste mereu un motiv sa picure doua lacrimute sincere si sa tremure!!! EU LESIN IN SITUATIILE ASTEA,NU SUPORT,CREDETI-MA,MA SUFOC,NU AM AER SI IMI VINE INSTINCTUL DE KILLER ADICA DA,L-AS UCIDE 🙂 EHI ,TOT IN SECUNDA AIA IMI PIERE SI TOATA INDRAGOSTEALA,SENTIMENT SAU CE MAI SIMT PT RESPECTIVUL.Va jur :-)ma dezindragostesc pe loc:-)!!!nu sunt incluse lacrimile pt moartea cuiva drag sau alte situatii asa de inteles.

    Reply
  2. RMDudu

    Şoareci… Căţeaua mea a prins un şobolănel rătăcit la noi în curte după ce şi-a demolat vecinu’ magazia de lemne… A lătrat ca nebuna vreo trei zile, de credea soacră-mea (care stătea cu moştenitorul cât eram noi la munci) că trebuie să duc potaia la psihiatru… după trei zile de lătrat s-a prins şi căţeaua că cea mai bună tactică e aia a duşmanului tradiţional (mâţa, pentru necunoscători) şi s-a aşezat la pândă, făcând-o pe soacră-mea să creadă că acum trebuie dusă şi la taxidermist (ăla cu împăiatul), atât de nemişcată stătea. După câteva ore de pândă, tatăl (sau unchiul?) lui Jerry a scos botul din ascunzătoare apoi a început să exploreze, dar nu mai mult de 15-20 de secunde… Acum urmează descrierea soacră-mii: “Mamă, am crezut că Maya are convulsii, că a sărit din verandă până în mijlocul curţii fără să scoată un sunet, apoi a început să dea din cap cum făcea nevastă-ta când era mai tânără…”
    Victima a murit rapid şi nedureros (fracturi multiple de coloană plus hemoragie internă masivă – aspecte determinate prin examinarea ulterioară a carcasei).
    Telefonul primit de la soacră cu ocazia asta a fost unul dintre cele mai haioase…

    Reply
  3. Roxana

    :)) Da, acum văd cât de asemănătoare este situaţia, atâta că eu eram acasă singură cu fiică-mea şi am alergat şoarecele cu mătura prin toată bucătăria până l-am prins într-un colţ. Cu toată scârba, mi-am făcut curaj şi am prins şoarecele de codiţă şi apoi l-am aruncat prin geamul de la bucătărie, care pe vremea aceea nu avea plasă pentru că eram în renovare 🙂 (apropo de tânţari) Oricum era singura dată că m-am bucurat că nu era plasă la geam 🙂
    Mi-au plăcut enorm şi comentariile celorlalţi :)) Se pare că oricât suntem de la oraş, de şoareci avem cu toţii parte 🙂

    Reply
  4. Pingback: nu-mi place ciorba de peşte | mixy.ro

  5. Mihaela

    Pe-al meu l-am prins cu un borcan peste cap si i-am dat drumul la trei strazi mai departe de casa.

    Reply
  6. adelinailiescu

    Daca tu te sperii de un amarat de soricel iti dai seama cat de speriat e el de o ditamai femeia cu ganduri de omor? zise Adelina care , daca e un painjen minuscul in camera isi ia perna si doarme in alta camera sau chiar prin vecini…:))
    Nu mi-e frica de soareci dar mi-e sila de ei stiind ca umbla prin gunoaie, altfel sunt chiar draguti, cand ii gaseam prinsi in capcana ii eliberam in gradina, mi-era mila sa-i omor. Dar de cand il am pe Yeti cred ca nu mai e nici o rozatoare pe toata ulita satului.;)

    Reply
  7. belgianca

    Haidi, mei, ca animalutul era mai speriat ca voi… De cate ori am avut soricei, am incercat mai intai varianta pasnica, adica sa-l conving sa plece de bunavoie. 🙂

    Reply
  8. silavaracald

    Stăteam în gazdă la nişte amici, în tinereţe. Şi se aciuase pe-acolo un şoricel. Într-o seară, îl aud pe unul dintre băieţi strigându-mă. Merg în bucătărie şi mă anunţă că a încolţit şocuţul sub aragaz, iar el o să-l scoată de-acolo, urmînd ca io să-l pălesc cu mătura. Zis şi făcut! Îl zgândăre ăla să iasă afară, dar eu încremenisem cu mătura în mână.
    -Pocneşte-l ce beleşti ochii la el! urlă individul.
    -Nu pot, i-am zis după un timp. E atât de mititel…
    Şi uite aşa a scăpat cu viaţă, refugiindu-se din nou în cămară, de unde nu l-a mai putut dibui nimeni. Posibil să fi plecat pe geamul de aerisire, nemulţumit de relele tratamente la care l-am supus. Şi de faptul că nu era mai nimic de mâncare pe-acolo, decât nişte conserve de tablă. 😀

    Reply
  9. Elena

    Si eu am prins niste pui de sobolan cu lipici si carton, si apoi ma chinuiam afara sa-i dezlipesc, ca nu vroiam sa moara…
    Eu i-am considerat semn de bunastare 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *